Vremea capricioasă s-a sucit din nou și soarele ba apărea ba dispărea după un nor. În stația de autobus vin și pleacă autocare în direcția localităților limitrofe. Lume multă. Circulație intensă și zgomot pe măsură. Mașinile grele cu remorcă trec fără să încetinească pe limitatoarele de viteză zăngănind din toate părțile metalice.

Vine un autobuz care se mândrește că el cu ai săi conectează orașul. Adică e autobuz electric. Nou. Din amintiri știu că merge pe o rută complicată, dar …asta e. Găsesc și loc la geam, abia la următoarea stație se va umple autobuzul cu liceeni și studenții de la UMF.

N-am greșit. Nu poți scăpa un ac pe jos. Înaintăm ca pe valea Prahovei, bară la bară. Încă e bine. Șoferul e calm. Tineretul e cu nasul în telefoane. Fiind la geam studiez arhitectura clădirilor din zona cândva selectă a orașului. Abia când se aud bătăi în ușa din față realizez că nu ne mișcăm de ceva timp, deși abia am ieșit din stație.

F-M-M-T! înjură o voce de bărbat spre șofer, nici nu te uiți măcar , se aud alte vorbe de ocară și cine știe ce mai declamă, în timp ce autobuzul se pune în mișcare ca să mai parcurgă câțiva metri.

Asta a fost picătura care i-a umplut paharul bietului șofer de autobuz. Într-o jumătate de oră a parcurs traseul de zece minute, a claxonat nervos, lung și des cât pentru un alai de nuntași duminica, Cu desele frâne i-a reorganizat pe pasagerii în picioare, călătorind om lângă om, frățește împărțind câte o bucată de bară. În cele din urmă am ajuns la destinație. La coborâre ne-au întâmpinat controlorii de bilete. Ei pe jos, blocând trecerea, noi pe trepte căutând prin buzunare după abonamente. Folosiți mijloacele de transport în comun! Lăsați acasă mașinile personale. Evitați poluarea…probabil cunoașteți și alte lozinci.

În asemenea condiții, numai șofer să nu fii! Părerea mea!