Autobuzul electric îmi amintește de metroul din capitală. Mă aștept să aud vocea sobră anunțând: urmează stația.., cu peronul pe partea dreaptă. Furată de amintiri, observ niște clădiri, un parc cu gazon aproape englezesc, niște bănci și un suport pentru cărți ce pot fi împrumutate, luate fără probleme, în speranța că vor fi răsfoite măcar.

Deodată tresar, ar trebui să cobor și e destul de aglomerat pe culoar. Pentru o fracțiune de secundă se face liniște. Nu se mai aude zgomotul artificial al motorului de altfel silențios, nici pasagerii nu mai vorbesc. E o senzație ciudată. Călătoresc în timp. Sunt în trecut. Trebuie să cobor. Recunosc stația, aici e, la doi pași de la stație, aici e blocul meu….

Inexplicabil revin ca după un duș rece. Într-adevăr mă aflu într-un autobuz, ne apropiem de stația cunoscută, numai că nu trebuie să cobor. Sunt câteva decenii de când m-am mutat de acolo!

Ciudată experiență! Un parc cu gazon aproape englezesc, azi, a fost fursecul meu în căutarea timpului pierdut!