Oricine orice ar zice, eu rămân la convingerea mea că pulsul societății îl simți în mijloacele de transport. Apropiindu-mă de primul taxi din parcarea situată unde altundeva decât pe trotuar, într-o Dacie tip nou, îl zăresc grămadă pe șoferul zgribulit, prăbușit în el, cu telefonul în mână.

E minus cifră mică pe afară, în mașină e cald, omul e îmbrăcat ca de schi, cu șapca îndesată peste urechi, cu ochelari pe nas. Îl salut, nu aud ce zice, îi zic unde mergem, pornește. Oră de vârf, circulație pe măsură. Trece pe lângă două variante de a ajunge cât mai repede la destinație, o alege pe a treia, cea mai neinspirată. Stăm în coloană. Mă întreabă în cele din urmă unde mergem? Pe unde vine strada aia?

Am mai întâlnit tineri taximetriști care nu cunoșteau orașul, dar cel de la volan nu părea să fie unul dintre ei. Înainte să-mi exprim nedumerirea omul a și venit cu explicația. Ce vreau, doar de un an e taximetrist, de unde să știe toate străzile? Că nu știe e una, dar că lucrează fără chef, e chiar surprinzător!

Mai aveți o altă meserie? am început să-l descos.

Am fost pompier. 20 de ani. La…dar nu pompier militar!

Sunteți pensionar?

Cum să fiu? N-am 60 de ani! a răspuns indignat. Și de aici și-a dat drumul. Că pe salariul minim pe economie nu se poate trăi. Când ai și un copil. Poți lucra ce-ți place? O casieriță la supermarket lucrează acolo pentru că îi place? Ce credeți, ce pot face tinerii din ziua de azi? Ce să caut în Anglia? Aș fi venit înapoi! Din salariul minim pe economie…cum să mânci piept de pui? Ce să mai învăț? Ce pensie? Credeți că apuc 67 de ani? Să ies la pensie?

-Aici, aici la dreapta vă rog!

Am coborât din mașină convinsă fiind că tocmai am ascultat plângerile unui om prea necăjit. Poate chiar depresiv!