Orele de desen nu făceau parte din materiile lejere. Nu erau una dintre materiile care îți putea rotunji media generală, precum educația fizică, muzica, lucrul manual, sau chiar nota de la purtare. Cel puțin la noi în școală proful cel tânăr punea un mare accent pe educația plastică. Ne vorbea despre artiștii Renașterii, pictorii și sculptorii din Quatrocento, Cinquecento. Leonardo da Vinci, Michalengelo erau nelipsiți de la ore.

Făceam desene după corbul împăiat așezat pe catedră, cu creoinul HB ascuțit sau exersam scrisul de mână prin metode simplificate deși abia trecusem de clasa a cincea…Literele de tipar, STAS desenate pe un chenar cu spații trase la milimetru…

Proful, un cadru didactic tânăr, o raritate printre profesorii pedanți trecuți de prima tinerețe, îl făcea pe durul, ca nu cumva să credem că la ora lui avem un fel de relache după orele serioase!

După ce ne așezam cu zgomotul inevitabil asigurat de băncile cu scaunele pliante pe chenar metalic, urma prezentarea raportului. Elevul de serviciu ne turna regulamentar dacă ne lipsea ceva din trusa de desen. Până ne-a disciplinat, se întâmpla ca cinci-șase băieți să stea înșiruiți în fața clasei. Motivul ? ”Am uitat rigla. N-am făcut desenul cu…Mi-am pierdut ascuțitoarea. Mi-am uitat acasă trusa…”

Fiecare elev avea câte o scuză. Cum erau ei așa înșiruiți, proful îi dădea un ghiont sănătos la primul din șir, drept urmare efectul domino îi făcea pe toți ceilalți să țopăie încercând să-și recapete echilibrul.

Tratamentul ăsta de neimaginat în originala noastră democrație a avut efect. Cu proxima ocazie poate unul sau doi uituci erau scoși în fața clasei și iertați în mod excepțional. Pedeapsa fiind cel mult executarea desenului pe tablă, dacă și-a uitat cumva acasă capodopera.

Al cui e desenul? o întreba pe eleva cu ochi albaștri din prima bancă.

Al meu.

Cine te-a ajutat?

Nimeni.

Al cui e desenul? a insistat proful.

Al meu-a răspuns eleva fără să clipească.

Cine l-a făcut? -a repetat și mai accentuat proful.

Eu…a răspuns fata cu ochi albaștri. Lacrimi mari de parcă ar fi tăiat ceapa i se prelingeau pe față, dar nu m-a trădat. 

N-am înțeles niciodată de unde știa că eu eram autorul capodoperelor!