În chioșcurile de ziare așezate în punctele strategice, dar și în principalele stații de autobuze, gări și autogări se vindeau și reviste de mică publicitate. Tot acolo erau afișate și cutiuțe speciale pentru colectarea taloanelor decupate din astfel de publicații și completate de vânzătorii sau de potențialii cumpărători.

Patronii acestor publicații, vrând să fie primii pe piață, au încercat tot felul de metode de promovare. Astfel ofeream gratuit câte un exemplar pe la magazine, săli de așteptare, cinematografe.

Săptămânalul la care activam, îl distribuiam într-un mare centru comercial, îndesat cu zeci de buticuri, precursor al mallurilor de acum. Periodic, în ziua apariției, mă înarmam cu răbdare, putere de muncă și elan tineresc ca să pot căra rucsacul burdușit cu 200 de reviste. Unii abia așteptau să le ofer câte o revistă, dar se întâmpla și să dau peste un comerciant care să mă refuze: ”arăt eu ca unul care citește? Ce credeți? Am eu timp de citit?”

Rucsacul avea câteva kilograme. Sub soarele verii atârna și mai greu, dar nici pe frig sau ploaie nu era chiar vis de domnișoară să fii distribuitor de ziare!

Și să nu uităm că înainte de a le îndesa în rucsac, revistele trebuiau ștampilate cu mențiunea ”se distribuie gratuit”, ca nu cumva să le pun în vânzare. După 200 de ștampile apăsate cu bubuitură și cu viteza tot mai mare grație antrenamentelor săptămânale, doar petele de cerneală de pe degete îmi trădau meseria de lucrător TESA. (a se citi Tehnic, Economic și Socio-Administrativ).

Pe lângă corectura și distribuirea revistelor nu mă puteam abține ca să nu propun ceva în plus reprezentantei publicației. Și am obținut dreptul de a redacta-realiza două pagini de divertisment. De fapt scrisul ar fi fost visul meu, dar nu mi-am dat seama de la bun început. Așa că pentru câțiva bănuți, am reușit ca revista să fie apreciată pentru cele două pagini, chiar dacă nu toți cititorii aveau nevoie de talonul de mica publicitate.