Cred că eram deja la cea de a patra adresă cu revista de mică publicitate! Precum Prâslea cel voinic din poveste așa creștea firma construită pe marginea săptămânalului. A prins contur și o mică tipografie, ceea ce avea să ducă în curând la o nouă mutare. Deocamdată însă firma era în clădirea din capătul unei curți lungi cât o zi de post negru, găzduind alte câteva sedii.

Dincolo de drum se afla o firmă de pază, în mare vogă. Aparatura lor de alarmare era atât de sensibilă încât era de ajuns să treacă o pisică ori o vrăbiuță ca să se declanșeze un zgomot ce ar fi trezit și morții! La plecare din sediu era o adevărată artă să poți băga codul și să te strecori afară contracronometru, fără scandal. Camera de supraveghere raporta cu precizie de ceas elvețian cine ieșea la țigară, cine a întârziat, cine a plecat înainte de terminarea programului sau cine încerca să intre neautorizat.

Șefa vedea absolut tot din camera ei, pe un ecran mare de calculator. Vedea aproape tot, pentru că băieții au știut să calculeze unghiul mort din fiecare încăpere unde puteau sta în siguranță. Dealtfel șefa se înțelegea perfect cu băieții.

Nu trebuie să menționez că nu făceam parte din grupul simpatizaților, nu-i așa?

Într-o zi trecând prin curtea cea lungă m-am trezit cu cineva suflând greu pe lângă capul meu, cu brațele rezemate pe umerii mei. M-am trezit e puțin spus. Practic am înlemnit de frică!

Cel care gâfâia lângă urechea mea avea limba scoasă și nici până azi nu înțeleg cum de mi-am putut păstra calmul. Păream calmă pentru că rămăsesem fără sonor! Imaginea mea din fericire nu a fost difuzată și nici Dac n-a sesizat că aș avea vreo problemă.

S-a lăsat în patru labe lângă mine, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și mă privea cu ochii lui mari, căprui, umezi așteptând să-i ofer ceva din buzunarul hainei. Dac era câinele ciobănesc german al proprietarului clădirilor din curte.

Nu mi-a fost frică de Dac. Chiar ne înțelegeam bine, îi dădeam câte ceva de măncare ori de câte ori mă însoțea până la intrarea în firmă. Numai că de data asta m-a luat prin surprindere…A apărut de nicăieri, tiptil, pe întuneric! Seara n-ar fi trebuit să fie acolo.

M-a condus apoi până la prima intersecție. Deși mi-a revenit sonorul cu greu l-am convins să meargă înapoi! Nu ar fi fost idee bună să -l iau cu mine prin oraș!

După această întâmplare, de care cum – necum s-a aflat, s-a iscat o campanie anti Dac. Tănțile de la tipo nu-l agreau de fel, dar gândul că ar putea da ochii cu Dac ieșind din schimbul doi le-a îngrozit! Sărmanul Dac. La început l-au închis într-un țarc, apoi a dispărut fără urmă.