Organizat anual, pe 16 februarie, Balul a fost primul eveniment important din an, dedicat ceferiștilor. Cei care nu erau de serviciu, participau la banchet. În ziua premergătoare evenimentului mama se ducea la coafor, ca să se facă și mai frumoasă decât era în mod natural și aștepta cu nerăbdare să vină tata de la drum. Nu știu unde se ținea evenimentul, la vreun restaurant din oraș sau la clubul ceferiștilor? Cu siguranță nu în vagoane. Dar îmi place îndemnul: Poftiți în vagoane! Persoanele care au însoțit călătorii sunt rugate să coboare!

Nu-mi explic nici azi cum de nu i-am descusut unde se duc, cine mai merge cu ei, din ce familie sunt respectivii, cât au de gând să stea? Cum de i-am lăsat să plece fără să le zic să fie cuminți și să aibă grijă de ei! Să aibă grijă le-am zis, cred că le -am zis. Și le-am zis și să-mi aducă ceva bun!

Îmbrăcați elegant, mama purtând o foarte reușită imitație de blană de urs, de culoarea ciocolatei, iar tata cu paltonul său de stofă, păreau actori decupați dintr-un film de la Telecinematecă. Cum iernile pe atunci nu erau de paradă, iarna chiar era iarnă. Cu tot tacâmul și cu aerul rece de-ți lipea nările. Cu zăpada ce scrâșnea sub pașii trecătorilor.

Degeaba ieșeau locatarii conform unui grafic riguros întocmit ca să dea zăpada din fața blocului, trotuarul aducea a patinoar! Pericolul de alunecare era bine de evitat, chiar dacă spitalul de Ortopedie din apropiere îi aștepta parcă cu brațele deschise pe cei accidentați.

Un fel de Piedone politicos de felul său, în asemenea condiții tata o avertiza pe mama: Fiecare pe cont propriu, da? Să nu te trag după mine dacă alunec cumva!