În fiecare seară, pe la aceeași oră, stolul de ciori se ridică de pe turnurile bisericii. Se înalță într-un zbor aparent haotic, dar știu ele ce știu, din moment ce repetă același ritual, neschimbat, seară de seară. Mai întâi spre partea opusă a bulevardului, întunecând jumătate din înaltul cerului, apoi schimbând brusc direcția, se întorc, repetă figura, de două-trei ori, croncănind asurzitor.

Privindu-le ai impresia că o mână nevăzută flutură o eșarfă imensă cu buline negre. După o scurtă escală pe acoperișul unui bloc turn, ca la un semnal, se înalță din nou, descriu alte câteva zboruri în aceeași formație, croncănind la fel.

Cum de nu se ciocnesc în zbor, cum de respectă fiecare locul binedeterminat în formație? O fi cioara șefă care le comandă? Oare zgomotul infernal e cântecul lor de luptă? Sau e marșul triumfal după ce au mai bifat o zi din complicata lor existență? Dacă nu cântă înseamnă că se ceartă?