Soarele intra prin geamul mare cât un întreg perete al bucătăriei. Tata, bucătar șef, luându-și rolul în serios, pregătea de zor masa de prânz. Ciorba de pește se odihnea deja pe marginea sobei. Urma felul doi.

Eri, dă-mi un vas!

Asta era un ordin complicat de executat. Un vas?-încercam să obțin un indiciu.

Da! – îmi răspundea de parcă ar fi avut habar ce i-ar trebui. Se gândea și el dacă face un pireu sau dacă face varză călită, nu- i același lucru.

Mă uitam la vasele frumos aliniate în dulapul de bucătărie și deja făceam echipă: oare pe care cratiță va cădea măgăreața? Rolul meu era de ajutor de bucătar. Adică să ghicesc în care cratiță va prepara Tata felul doi?

Uneori nimeream din prima, alteori abia după a treia încercare.

După ce chiuveta era plină de vase nespălate, dacă nu mă lua cumva durerea de cap, puteam trece la spălatul vaselor. În rest nu aveam acces la gătit. Ar fi trebuit doar să asist, să privesc. Recuperam partea practică după ce plecau de acasă. Nu exersam decât dulciuri. Prăjituri și blaturi de tort.

Uită-te cum se face, că te măriți și n-o să știi nimic!-îmi zicea mama.

Până mă voi mărita găinile se vor vinde dezbrăcate – replicam eu, plină de speranță, că altfel n-aș fi mâncat friptură la cuptor niciodată!

Eri, dă-mi un vas!-a lansat un nou ordin Tata, trezindu-mă din meditație. I-am zis că mă paște o migrenă.

Lasă, spală tu acum astea, că pe când vei ajunge la casa ta, vor fi vase de unică folosință. Nu va mai trebui să speli vasele!

Și uite așa, de la un vas la altul, de la o imaginație la alta, pe când suna mama la ușă, mâncarea era gata!

PS. Azi, de ziua ”PI” ar fi fost ziua lui tata!