Zilele trecute, ca un trăznet din senin, m-a fulgerat ideea: dacă am colaborat, fără să știu, cu Securitatea? Dacă am făcut poliție politică? Nu poți fi niciodată sigur! Dacă se trezește careva că mi-a găsit dosarul, pitit, cine știe unde…

Am luat la rând-în gând -toți vecinii de pe scară. Cine putea să fie turnător, colaborator sau lucrător al Securității? Subofițerul de la parter? Nu cred. Familia de vizavi? Erau ciudați: un german văduv care s-a însurat cu prietena nevestei, ca să nu rămână fiică-sa fără mamă. Femeia cu fata au fugit în Germania, apoi după cîțiva ani a plecat și el, a plătit statului român pentru reîntregirea familiei…

Familia milițianului: Niște oameni necăjiți, cu o droaie de copii, ca păpușile rusești. Erau primii pe scară care au avut televizor. Dulapul mare, așezat din economie de spațiu de-a latul încăperii, astupa mai mult de jumătate din geamul bucătăriei, făcând aerul aproape irespirabil. Dar de dragul filmului serial, odată pe săptămână, cu riscul de a ne sufoca, ne prezentam la ei, fiecare ducându-ne scăunelul din dotare…

Paznicul de la Penitenciar? Funcționarul de la Sfatul Popular? Electricianul de la unu sau cel de la doi? Nu. Nu știu. Inginerul de la unu? Cel cuminte din colțul din stânga? …El, da! N-a stat prea mult la bloc și își dădea aere de mare domn. Nu demult am aflat dintr-un ziar că ar fi fost colaborator al Securității.

Pescarul? Până la restructurarea Internelor habar nu aveam că tipul era securist. Se îmbăta zdravăn din când în când și făcea urât. Odată a aruncat pe geam toți cârnații afumați puși la păstrare pe balconul bucătăriei. Pe când au început vecinii să șușotească, el era deja maistru cu acte în regulă la o fabrică vestită din oraș.

La doi stătea colegul său. Dar cine ar fi bănuit că cei doi pescari erau cadre active ale Securității? Îmbrăcați civil, având mult timp liber și o fire prietenoasă, adesea ajutată de licorile lui Bacchus, nu prea dădeau de bănuit.

După un chef mai puternic acesta a confundat banca de pe bulevard cu pătuțul de acasă. Degeaba avea hainele împăturite regulamentar pe post de pernă sub cap și pantofii aliniați lângă bancă, se pare că superiorii n-au apreciat spiritul său gospodăresc și l-au lăsat în izmene.

Mă ia cu fiori dacă mă gândesc cât de naivi puteam să fim, cu atâți securiști pe metru pătrathabar nu aveam de ei. Nici ilustratele pe care le colecționam și care aveau adresantul întâmplător pe strada Mierlei, acolo era sediul Securității, o stradă închisă pentru oamnii de rând…nu ne dădeau de gândit. Cum să te gândești la ceva de care n-ai habar?

Sau respectabila doamnă, trecută și ea de atunci la cele veșnice, care ne învăța bunele maniere și la o cafea cu frișcă, lângă o prăjiturică de-ți lăsa gura apă numai văzând-o, își depăna amintirile de pe malurile dâmbovițene…Ea să fi fost? Habar n-am!

Totuși, cine erau turnătorii? Cineva să-mi spună și mie ca să știu dacă nu cumva am fost și eu!

PS. Editorial din Ziarul de Mureș, 18 noiembrie 2006 (?)