Într-o zi, grăbindu-mă la masă, mi-am lăsat calculatorul pornit, dar nu pot jura ca din greșeală să nu fi atins vreo tastă, lansând astfel o comandă. Spun asta pentru că la întoarcere am găsit desktopul de nerecunoscut. Jumătatea ecranului era plină de litere albe, pe un fond negru. care nu m-au ajutat deloc. Și nici explicațiile robotului nu m-au edificat. Singurul loc unde aș fi putut încerca o reacție dincolo de combinațiile știute de taste, era ceva asemănător cu un cadran de ceas. Apăsând cadranul, după un timp de așteptare ajungeam înapoi cu succes la punctul de plecare. Deci…e rotund și cadranul chiar, dacă lipsea din el cam un sfert…

Am executat cu multă răbdare ordinele, chiar m-am mirat de unde atâta răbdare de cămilă.

Așteaptă-mi-a zis. Am așteptat.

Nu închide-mi-a zis. N-am închis.

Și tot așa. Apoi s-a întunecat ecranul. Am reluat totul. Din când în când apărea pe ecran: …windows is getting ready…apoi reluam totul! Vă puteți imagina cât e de frustrant când nu te înțelegi cu robotul.

Și uite așa am stat mai multe zile în vacanță forțată.

Partea bună a tărășeniei e că mi-am dat seama că nu sunt dependentă de calculator, mai știu să scriu de mână!

Partea surprinzătoare ar putea fi constatarea că după 150 de zile în care am postat zilnic, doar în acest an, nimeni nu s-a impacientat oare unde am dispărut brusc?