Eram prin calasa aV-a, a VI-a poate când oftalmologul mi-a prescris ochelari de vedere la distanță. Cică nu vedeam până la tablă, drept urmare am stat în banca a doua, cel mult a treia. Că mi-am ținut ochelarii mai mult pe pupitru, riscând adesea ca elevul din fața mea să-și posteze partea dorsală pestei ei. Nu-l comndamn, toți procedam la fel, când trebuia intonat imnul în întregime.

Cu timpul am avut nenumărate perechi de ochelari, când mai frumoși, când mai grosolani, important fiind să văd cu ei. Actuala pereche cu rama neagră, de firmă, cum se zice sunt ochelari indestructibili. Nu de puține ori a trebuit sa trag patul dimineața încercând să-i recuperez. Urâți, dar buni.

La un teambuilding, portar fiind la fotbal am apărat un șut beton cu… genunchiul stâng. De atunci nu am nevoie de barometru. Presimt cu exactitate de ceas elevețian când vine ploaia.

Anii au trecut și sper să continuie să treacă împreună cu mine, deși tot mai des aud că…boșorogeala ar fi de vină pentru vederea stricată, pentru barometul de pe piciorul stâng, iar mai nou: ceva incredibil!

Am prins o răceală fără nume, care se ține scai de mine și într-o dimineață m-am trezit că mă lasă auzul. Urechea mea fină, muzicală, urechea mea dragă…cea stângă e surdă!

Picături, după prospect, o zi, două…și nu mai aud prea bine nici cu dreapta! Răcela să zicem că ar fi pe ducă, dar ce mă fac cu urechea?!

Tot mai des sunt întrebată câți ani am? ”Valoarea nu așteaptă numărul anilor”, vorba lui P. Corneille, de unde atâta curiozitate?