From lost letters in the inbox. I don’t know anything more about the author. Interesting description!

”…Am emigrat cu soția în Australia în anul de grație 2004. Decizia a fost luată desigur, cu mai mulți ani înainte. Experiența mea americană din anul 2001 unde, printre altele, am asistat „în direct” la New York la prăbușirea turnurilor WTC, (N r. W orld Trade Center)mi-au cimentat ideea că ar fi timpul să-mi îndrept pașii spre noi orizonturi. Mai democratice și mai normale.

Acel eveniment dramatic n-a fost neapărat tirgger-ul ( nr. declanșator) dar ceea ce am trăit în USA înainte și după acel nefericit eveniment cu siguranță că a fost. Am văzut o lume care gîndește și trăiește diferit și bine. Am văzut o lume unită la necaz și bucurie. Am văzut o lume care își apără identitatea în ciuda tinereții ei istorice. Am văzut o lume care deși pare a fi manipulată grosolan are o coloană vertebrală dreaptă chiar dacă unii îi consideră stupizi. (Mai stupizi decît românii care critică orice eu încă n-am întîlnit să vă spun sincer. Dar despre asta vom mai vorbi.)

            Ei bine, toate astea alimentate în plus de o lipsă de perspectivă și sătul de birocrația și manelismul care cuprinsese Țara, m-au hotărît să acționez. Vorbesc la persoana întîi fiindcă soția nu mi-a împărtășit 100% convingerile.

            Ca profesor de literatură română, desigur că orizontul nu se arăta prea luminos. E adevărat că am absolvit facultatea de română-engleză cu dublă specializare dar nu mă interesase limba engleză decît atît cît să o pot practica la un nivel conversațional excelent și nu neapărat academic.

Salvarea a venit tot de la soție, (nu-i dau numele pentru că ea nu știe de acest demers) care fiind programator la „I.”, firma celebrilor profesori universitari C. E. și Gh. R., am aplicat la ceea ce se numește „Skilled migration visa”.

Astăzi se împlinesc (17 iulie 2004) exact 8 ani cînd, după 2 ani de așteptare, am primit în sfîrșit viza de rezidență permanentă în Australia. Ea stipula că trebuie să ajungem acolo nu mai tîrziu de 28 decembrie 2004, lasîndu-ne realmente puțin timp la dispoziție să ne pregătim. Evenimentul a fost unul mai degrabă trist și asta mai ales în ce privește părinții care au sperat că ne vom răzgîndi și că nu vom face totuși acest pas decisiv. O stare foarte moromețiană. Nu lipsită totuși de un oarecare temei.

Noi, spre deosebire de mulți alți emigranți, nu am avut averi care să le luăm cu noi, nu am avut case, mașini, apartamente sau mai știu eu ce alte bunuri care, vînzîndu-le, să ne asigure existența în Australia pînă la găsirea unui loc de muncă.

Se știe că Sydney-ul, orașul – țintă, ales pentru că oferă cele mai multe oportunități de a munci este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume. Cred că s-ar cruci oricine dacă le-aș spune că noi am plecat din România cu modesta sumă de puțin peste 5,000 de euro și aceia bani împrumutați pe care ne obligaserăm să-i returnăm în maximum 6 luni. Ca să clarificăm puțin ideea de “modest”: o chirie în Sydney la nivelul anului 2004 era de cel puțin 350 de AUD/ săptămînă pentru un apartament modest, undeva la 12 -24km distanță de Sydney CBD (Central Business District). La asta mai adăugați costurile de transport cu mijloacele de transport în comun, mîncare, telefon mobil (indispensabil dacă vrei să ai șansa să fi chemat la un interviu)etc. și veți constata fără să mai trebuiască să intru în alte detalii că începuturile noastre în Australia n-au fost deloc ușoare.

În ce privește relația noastră cu românii stabiliți pe aici lucrurile au fost și sînt și mai dezolante.

Doresc să închei din lipsă de timp acest început de comunicare, promițîndu-vă să vă scriu, treptat, noi și noi lucruri.

Pînă una alta, vă rog să îmi răspundeți și eventual să îmi spuneți dacă merită să continui su nu.

Vă mulțumesc pentru așteptare,

M. P. M.

Sydney, Australia”