În spațiul verde dintre blocuri, pentru că nu se califică pentru standardul de a fi numit parc, deși are în dotare și câteva bănci și coșuri de gunoi, obișnuim să facem un popas cu Samy. Ca să ajungem la prima bancă în dreapta cărării, trebuie să străbatem tot spațiul verde pe toată lățimea lui. Nu e o provocare tocmai ușoară, dacă ne gândim că Samy nu prea lasă neverificat nici un marcaj lăsat de confrații săi. Și sunt foarte mulți. Atât de mulți încât au ajuns pomeniți inclusiv la autoritățile din oraș.

La ora când ne îndreptam spre acest spațiu, doar prima bancă era ocupată. Chiar și fără ochelari mi-am dat seama că acele plase burdușite înșiruite pe lângă un palton gros îmblănit ce ocupau toată banca trebuie să fie omul străzii. Paltonul nu era doar aruncat pe bancă, îl conținea și pe omul străzii. După ce omul și-a scos șapca de pe cap, părul său alb vâlvoi nu mai lăsa loc de niciun dubiu: e omul străzii!

Când am ajuns pe marginea spațiului verde, Samy a luat poziția ”ocupat”, cu dosul spre omul străzii, și-a văzut de treabă, eu nu aveam curajul să mă uit la el, îi simțeam privirea până am utilizat punguța din dotare și am traversat spațiul pe diagonală de data asta până la cel mai apropiat coș de gunoi.

Într-o seară când l-am găsit în ninsoare la intrarea unui bloc, cu toate plasele după el, am sunat la 112 și n-a fost lăsat peste noapte pe străzi.

Acum l-am lăsat în pace. De dimineață termometrele arătau 30 de grade urcând spre 37. Nu-i chip să-l ții la azil, mi-au zis cei care l-au ridicat atunci din ninsoare. N-are rost. E client vechi. E omul străzii.