După plimbarea de seară având și câteva bagaje în mână, urcam eroic etaj după etaj. Evident la pas. Mai nou mi se pare că cineva a trișat cu etajele, mi-a mutat apartamentul mai sus de nu mai ajung la fel de repede ca altădată!

La fiecare palier arunc o geană peste numărul apartamentului de lângă scări. Rezistă, mai ai de urcat. În dreptul unei astfel de uși, știind că vecinul e plecat la munte, brusc se deschide ușa de o palmă și se închide la loc la fel de repede. Așa ca o părere.

Alo! Alo! îmi aud vocea mirată iar când zăngăne cheia răsucindu-se în broască, chiar vorbesc singură: a închis-o la loc! Alo! Am strigat, numai că nu m-am repezit la ușă. S-a lăsat o liniște de mormânt pe scară. Numai în capul meu neuronul stingher răsfoia cărțile polițiste citite de a lungul anilor. O fi hoțul?

Am ascultat câteva minute cum urlă spiritul civic în mine, apoi mi-am zis, poate că mi s-a părut.