Un bărbat înalt, destul de agitat, stă de pe un picior pe celălat și repetă câte cutii din care produs îi trebuie. Vânzătoarea la început calmă, apoi tot mai stresată văzând cum crește coada la tejghea se încurcă la calcule. Bărbatul îi propune să lase așa, că va reveni el mai târziu, peste cinci minute are o întâlnire importantă, chiar nu mai poate aștepta. Ar trebui să se schimbe, e îmbrăcat de sport, nu poate pleca așa.

O bătrânică rezemată de baston, încălțată cu niște pantofi de sport ultimul răcnet, își numără banii din portofel. De ce durează atâta? Ce face?-mi se adresează, văzându-mă calmă. Aparent, căci nu -mi verificam ceasul decât odată la zece minute.

Lasă că vin mâine! Nu mai stau-îmi zice după ce i-am explicat că vânzătoarea face niște calcule.

Asta ce e pe fața ta?-mă mai întreabă brusc, devenind foarte curioasă.

E ceva, o puteți face să dispară?

Nuuuu, nu pot!

Asta e. La revedere!

Și coada s-a mai scurtat. Sportivul a plecat. Eu am rămas cu ceva pe obraz!