N-au trecut două zile de la aterizarea noastră în garsoniera de la etajul 7 al unui bloc turn, din cartierul Titan, când o voce arțăgoasă m-a țintuit locului pe palier.

Bună ziua!-a rostit apăsat în timp ce mi-a făcut o radiografie din cap până-n picioare, camera de supraveghere.

Bună ziua-i-am răspuns politicoasă cum mă știți.

Pe cine căutați? -a reluat scanarea.

Pe nimeni! -i-am răspuns. Mă duc acasă.

Unde stați?- a continuat curioasă.

Acolo! -i-am zis arătând spre ușa apartamentului 73.

Și cum ați intrat? -a continuat pe un ton, de parcă ar fi zis. gata te-am prins!

Pe ușă! Suntem la etajul șapte, nu?

Înțeleg că pe ușă, dar cum ați intrat?

Cu cheia!

Nu se poate! Acolo stă un băiat. Marius!

Știu, de la el am cheia!

Ar mai fi continuat tot așa, dacă n-aș fi intrat între timp în prea păzitul apartament. M-a amuzat camera de supraveghere vorbitoare, de fapt o tovarășă între două vârste. Exigentă, cu simțul răspunderii, luându-și în serios rolul de paznic al avutului obștesc!

Ce a urmat însă n-a mai fost nici pe departe atât de amuzant! Dar asta – i altă poveste!