Într-o altă viață parcă, într-o zi de noiembrie ne-am mutat la bloc. Construcție nouă, cu geamuri mari, inundată de soare. În apropiere primul bloc turn din oraș cu acoperișul ca o bască trântită peste casa Liftului însemna punctul de reper dat celor care țineau să ne viziteze. Îmi aduc aminte de petrecerea de casă nouă, nu atât de petrecerea în sine ci de prăjiturile care de care mai gustoase! Au rămas destule după chef, așa că puteam mânca pe săturate, fără nicio restricție: lasă-le că-s pentru musafiri!

În cele 20 de apartamente din blocul parter plus 4 etaje locuiau în majoritate familii cu copii. La parter, în apartamentul 1 locuiau trei băieți maghiari. Familia de nemți, de la apartamentul 2, avea o fată. În apartamentul 3 un milițian negricios avea copii mici, doi sau trei. La etajul unu într-o familie mixtă de pescari locuia o fată răsfățată, vizavi cu ei electricianul maghiar avea trei copii. Prea mari ca să vină cu noi la joacă. Alături de ei copilul inginerilor români în schimb era mult prea mic! Și nu doar de statură! La etajul doi un alt copil mic, apoi alți doi copii mici, la etajul trei un băiețel mic, la mecanicul de locomotivă erau doi băieți și o fată. Subofițerul de miliție avea un băiat cu probleme…la etajul patru tot așa: unii prea mari, alții prea mici.

Potrivit epocii de aur, micuța noastră comunitate era oglinda fidelă a societății. Români, maghiari, germani și alte naționalități trăiam sub același acoperiș, în deplină înțelegere. Civili și mai puțin civili. Subofițeri de miliție, de armată, ceferiști, electricieni, ingineri, șoferi și cadre medicale. Cei doi pescari, am aflat mult prea târziu, erau tot subofițeri, dar …fără uniformă! Specific epocii de aur.