Părea o seară liniștită. Neobișnuit de caldă pentru decembrie. Mi-am aprins o țigară și pufăiam la geamul din bucătărie. Doar puține geamuri mai erau iluminate la blocul vecin. Copiii dormeau deja, m-am bucurat de momentele de liniște. Brusc în dreapta, pe cerul dinspre Calea 13 Septembrie am văzut niște dungulețe roșii zburând în direcția Casei Republicii. Nu mi-am pus întrebarea până la capăt și am realizat că dungulițele sunt trasoare! Nu prea eram sigură ce ar fi putut însemna asta, dar m-am retras urgent de la fereastră.

Nu am apucat să o închid, m-am mai uitat încă odată înspre drumul unde vedeam trasoarele și am auzit acel binecunoscut huruit al șenilelor pe drumul pietruit. Parcă plutea în aer un miros de carburant ars. Indiferent ce ar fi, mi -am zis că e mai bine dacă nu stau la geam. Jarul unei țigări se vede la mare distanță, mai ales noaptea. N-aș vrea să fiu ținta nimănui! Am agățat o pătură peste geam și m-am dus în cameră.

A doua zi bineînțeles au râs de naivitatea mea. Cum am putut să-mi imaginez că glonțul nu trece prin pătură!Știrile nu erau liniștitoare. Nu doar trasoare erau pe cer cu o seară înainte. S-a și tras. Au fost și morți. TAB-urile au rămas pe la colțuri de stradă. Urmele au fost spălate. Frânturi de vorbe, știri adevărate și multe false circulau. De la apa otrăvită până la evacuarea din apartament dacă vin teroriștii .

Civilii de pe scară s-au organizat. Bărbații au stat de pază la intrarea în bloc. Să nu ne fie frică, ne-au zis. Pe aici nu se trece! Femeile cu copii s-au cazat la noi. Păream cea mai curajoasă. Au venit cu saltele și pături, plus copiii. Care câți aveau. Într-o seară m-am uitat pe vizorul color de la ușa de la intrare. Nu știu câți ar fi fost de pază, dacă ar mai fi rămas pe jos cineva, cel puțin șase am numărat urcând tiptil pe la etajele superioare.

În dormitorul cu balcon ușa era defectă. Pe acolo ar putea intra teroriștii! Nu se grăbea nimeni să doarmă acolo, preferând să ne înghesuim în sufragerie. O femeie oacheșă cu doi băieți s- a dovedit a fi și mai curajoasă. Au dormit blocând ușa cu saltele. Adevărul e că habar nu aveau că încuietoarea nu funcționează. Bărbatul ei, fiind în concediu, se îndeletnicea cu confecționarea figurinelor din polistiren. Turna pe bandă rulantă îngerași cu aripi desfăcute gata de zbor, sau pregătindu-se de aterizare? Nu știu. Pitici de grădină miniaturali, iepurași pregătiți pentru Paști…El știe ce avea în cap, cert este că nici nu se ascundea și nici de stat de pază nu voia.

Am pus laptele la fiert. În câteva minute a dat în clocot. Zgomotul produs de laptele ce începea să fiarbă semăna cu pocnituri de arme! La un moment dat nu știam se trage sau mi se pare doar. La telefon ca să ne liniștim, îi întrebam pe ai mei: ”la voi se mai trage?” Uneori peste pocnituri: ”Nu, nu se mai trage” , venea răspunsul de acasă.

De cum se lăsa întunericul începeau să tragă. Răpăit de mitralieră, un vacarm cu numai în filmele lui Sergiu Nicolaescu mai auzeam. Un elicopter alb a trecut parcă la nivelul etajului cinci. Într-o noapte a fost o bubuitură chiar sub geamul nostru, de abia am așteptat să se facă ziuă, ca să văd craterul dintre blocuri. Bineînțeles nu era nici măcar o gropiță în plus, față de drumul de șantier, exact cum era cu o zi în urmă. Dimineața de obicei era liniște. Mai apărea și soarele, părea că n-a fost decât un vis urât. Seara filmul se dădea în reluare.

Am păzit televizorul până noaptea târziu, așteptând știrile. Dictatorul a fugit cu elicopterul. I-au urmărit. I-au prins. I-au judecat. Apoi ne-au ținut în așteptare. Vine caseta. Unde -i caseta? Nu e caseta. Comunicat important. În curând ne vor arăta execuția dictatorului.

Am avut de toate de Anul Nou și totuși nimic n-a mai fost la fel. Am împodobit și bradul lui Iliuță. Cu semnul acela roșu pe tulpină, care mi-a sugerat ca o premoniție Crăciun însângerat! Pe 8 decembrie! Apoi în naivitatea mea, la aflarea veștii că dictatorul a fugit, am crezut că mi s-a luat cocoașa pe care o căram ca pe un rucsac după mine. ”Nu-i chiar așa.”