Îmi amintesc de un personaj ciudat, pe care-l consideram întruchiparea lui Don Quijote, unul Carpato-Danubian. De ce nu? Era înalt, aproape cât ușa. Slab precum Don Quijote de pe desenul din manualul din care învățam despre Cervantes. Povestea despre faptele sale eroice din Primul Război Mondial când a ajuns până hăt departe, în Galiția. Niciodată n-am aflat ce și cum s-a întâmplat acolo, pentru că așa amintea în treacăt de Galiția de parcă nu am fi avut nevoie de detalii.

De fapt nici nu prea ne ardea de detalii, atâta timp cât omul nu venea la noi decât pentru a ne da o veste tristă. A murit nea Cutare sau tanti Cutărică. Uneori aveam vagi amintiri despre cei trecuți la cele veșnice, alteori habar n-aveam despre cine era vorba. În funcție de reacția părinților mei, oameni empatici de felul lor, îmi dădeam seama că Galiția sau nu, vestea nu era prea bună.

Cu timpul Vazul, pentru că așa îl chema și după buletinul de identitate, a venit tot mai rar. Îi ziceam cioclul de serviciu, cum era să-i zic dacă nu venea decât pentru a anunța decesul cuiva! Apoi n-a mai venit.

(Don Quixote with Rocinante – Bronze Handcrafted Statue | Munira)