Pe vremea când în mijlocul lui februarie era frig și zăpada scrâșnea sub pașii trecătorilor, feroviarii care nu erau de serviciu, pe 16 februarie, erau chemați la banchet. Ei sărbătoreau Ziua Ceferiștilor.

Pe atunci nu știam ce înseamnă CFR, credeam că așa se numește meseria, locul de muncă a lui tata. Cunoscându-și programul de lucru, dacă amândoi aveau liber, se pregăteau din timp pentru marele eveniment. Mama se ducea la coafor, tata nu trebuia decât să-și schimbe uniforma și la ora fixată se pornească spre locul unde se ținea banchetul.

Mama strălucea în ursonul ei, o imitație reușită de blană de urs, proaspăt coafată, fericită alături de chipeșul meu tată. Nu se țineau de mână, dat fiind drumul înzăpezit și alunecos, fiecare se descurca pe cont propriu până la mașină. Din spirit de conservare și grija față de partener. ”Dacă alunec te trag după mine, cine ne mai ridică?” -zicea tata, convins fiind că alegerea lui e cea mai bună.

La întoarcere, bine dispuși, intra cu ei un aer proaspăt cu miros de zăpadă. Tiptil, mama a stins becul lăsat aprins în așteptarea lor și îi mai auzeam ca prin vis povestind cum a fost la banchetul ceferiștilor.