Vineri seara. Obișnuita aglomerație înainte de ora închiderii la supermarketul din cartier. Cerșetorul de serviciu și-a ocupat locul strategic pe ghiveciul de flori, sub geamul magazinului.

Se mai deschide o casă de marcat…Îl zăresc pe omul străzii în magazin! Stă lângă geam. Mai jegos, mai plin de pungi și sacoșe. Din când în când își trece mâna prin părul vâlvoi, se scarpină, își scutură șuvițele lipite, semn că au trecut câteva luni de la ultima întâlnire cu apa. Toate astea mi-au trecut prin cap așteptându-mi rândul la casa de marcat.

E același om al străzii pe care cu greu l-am trimis într-o iarnă geroasă cu ajutorul poliției la azilul de noapte. Același pe care l-am văzut răcorându-se cu ceva apă dintr-o sticlă, vara trecută. Același care doarme pe străzi de ani de zile. Despre care se zvonește că ar avea rude în oraș, că ar avea și pensie, dar refuză să meargă la un azil de noapte. Odată cu trecerea anilor tot mai jegos, tot mai neîngrijit își târăște colecția de sacoșe după el, îmbrăcat cu aceeași haină vara-iarna.

Am ajuns la casă, am plătit și mă mir și acum cum am reușit să împachetez produsele la nici un metru distanță de el. Continua să-și fluture pletele, să se scarpine, aruncând niște priviri reci, pe sub sprâncenele stufoase. Dar mirosul ce emana…aș vrea să-l pot uita!

Cerșetorul de dincolo de geam e tânăr, fumător, probabil capabil de muncă. Infirm nu e, l-am văzut alergând. Omul străzii de dincoace de geam e bătrân, nefumător, nu cerșește, refuză ajutorul. Amândoi îți creează o stare de disconfort. Oricât de creștin cu bun simț ai fi în postul Paștelui, ce e mult e mult. Poliția locală, asistența socială pe unde sunt?

Omul străzii

Omul străzii