Printre ramurile plopilor ce acopereau geamurile ca o perdea verde strălucitoare, soarele își trimitea razele cu stăruință. Apartamentul cu trei camere, cândva casa copilăriei femeii trecute de prima tinerețe, arăta ca un câmp de luptă. Saci de plastic cu haine, grămezi de cărți, sacoșe cu încălțăminte peste care trona un ursuleț de pluș, borcane, pungi cu alimente, câte și mai câte împrăștiate prin tot apartamentul, ca la evacuare.

A treia cameră, acum încuiată, reprezenta mărul discordiei. Femeia mai puțin agitată decât fusese zilele trecute, trece dintr-o cameră în alta, ocolind grămezile de bagaje, așteptând să vină microbuzul. Și persoanele, trei, patru, nu se știe câte, și ea e singură. Respiră adânc, mai bea o gură de apă și trimite mesaje pe telefon.

A treia cameră, rezervată proprietarei conform înțelegerii verbale, ce-i drept, păstra toate lucrurile ei. Haine aranjate pe umerașe, biblioteca plină de cărți, cutii cu pălării și lucrurile la care ținea cel mai mult, picturile băiatului. Unicul ei copil, emigrat cu mulți ani în urmă.

Periodic își vizita chiriașa, îi aducea câte un dulce, povestea cu ea. După un timp însă, începea să o bănuiască. Fata cu figură speriată o urmărea de după colțul camerei când femeia intra în camera mică ținută sub cheie. La început n-a zis nimic, când găsea ușa deschisă, deși n-avea cum s-o uite neîncuiată. N-avea cum să i se pară că o parte a cărților din bibliotecă stau răscolite, că hainele de pe umerașe ajung în saci de plastic, ba dispar cu totul, ba revin în saci albi de rafie. Fata nega că ar fi umblat pe acolo, dar era din ce în ce mai confuză.

Femeia aproape ieșită din minți, încerca să afle ce se întâmplă, cine umblă printre lucrurile ei. ”Ce ai căutat în cameră?” A întrebat-o pe chiriașa, care speriată, nega că ar fi intrat acolo. ”Au fost fantomele, a zis și mama fetei, care i-a sugerat că ar trebui să consulte un medic. Asta i-a umplut paharul. A schimbat încuietoarea ușii, i-a zis să fetei să părăsească imediat incinta și așa se face că acum stă și așteaptă să vină microbuzul după catrafusele ei.

Toată povestea depășește imaginația celui mai iscusit scenarist. De n-ar fi fost mândră de memoria ei ce funcționa brici chiar și la această vârstă, dacă n-ar fi făcut și câteva poze și filmări cu sacii magici din camera mică, ar fi fost convinsă că are halucinații. ”Oare mi se pare?” Se întreba adesea. ”E posibil ca toată bunătatea mea să fie astfel răsplătită! Să mă considere nebună?”

S-a oprit în fața geamului din sufragerie. Plopii strălucind în soarele amiezii i-au trezit amintirile. Inexplicabil a cuprins-o stare de liniște. ”La urma urmei e casa mea. Sunt acasă”, a zis cu vocea tare în timp ce se ducea spre ușa de la intrare. Să înceapă evacuarea!