Am ieșit la plimbare cu juniorul, undeva prin cartierul Titan. Nu aveam o țintă precisă. Hălăduiam așa agale bucurându-ne de soarele blând și aerul proaspăt al dimineții.

La un moment dat ne-am oprit la un colț de stradă unde șerpuia o coadă pașnică de cetățeni înarmați cu nelipsitele sacoșe în mână. Pentru orice eventualitate, dacă se bagă ceva la alimentara, ce te faci fără o sacoșă! N-a mai fost nevoie să întreb ”la ce stați” , că unii ajunși repejor lângă noi știau că s-a băgat ceva bun. Lapte condensat și ciocolată chinezească!

Înseamnă că aici vom face rădăcini, mi-am zis. Nu atât pentru ciocolată cât pentru laptele condensat. Și m-am înarmat cu răbdarea și resemnarea celui care știe că are de așteptat. Cu atât mai mare mi-a fost surpriza cu cât nu mă așteptam să fiu recunoscută de niciun coleg de suferință. Și totuși, în doi timp patru mișcări m-am trezit aproape luată pe sus cu tot cu căruciorul și cu copilul din dotare.

Dați-mi voie, e soția mea! zicea tipul mușchiulos, bronzat din naștere care mă trăgea după el, depășindu-i unul după altul pe toți de la coadă. Vocea lui hotărâtă nu permitea niciun comentariu. Grija cu care ne făcea loc să ajungem nu doar în față, dar chiar înăuntru în micul magazin, m-a lăsat fără replică.

Ajunși la rând, ne-am luat porția fiecare. Câteva cutii de lapte condensat și câteva tablete de ciocolată chinezească, foarte apreciată la vremea respectivă. Am plătit, am ieșit împreună și la doi pași de magazin mi-a zis: ia tu laptele și dă-mi ciocolata! Având nevoie de lapte, am executat pe loc și am plecat fără să mă mai uit înapoi. Ciocolata chinezească o fi fost cu lapte, nu știu! Bine că n-a fost amăruie!