Curtea școlii unde ne jucam în pauze și în ora de educație fizică nu era pavată. Dacă ar fi rămas pământul și iarba așa cum au fost lăsate de Mama Natură, nu era rău. Cel puțin pentru mine. Pietrișul însă, tasat mai mult sau mai puțin în sol, părea pregătit special pentru o întâlnire cu umărul meu!

Eram în pauza mare sau la ora de sport, nu mai țin minte. N-am să uit însă cu ce putere am putut să dau în minge încât a trecut cu bine peste fileul imaginar. Partea proastă, mă miră și azi, cum am reușit la o înghesuială spontană să mă aleg cu o fisură în umărul drept.

Am ajuns acasă plângând. N-a fost mare lucru, doar am trecut strada și deja raportam printre sughițuri că am căzut pe pietrișul din curtea școlii. Era rândul lui tata să se ocupe de mine. Curge sânge?-obișnuia să mă întrebe când reclamam vreun accident. Altă dată să fii mai atentă și nu mai plânge!

Ne-am dus la ortopedie, la nenea Paul Ghipsarul. În mâna care nu mă durea țineam un corn imens de 75 de bani, din care mușcam cu poftă în timp ce îmi așteptam rândul. Din când în când Paul Ghipsarul mă întreba dacă nu vreau zahăr pudră pe corn, evident n-am vrut. De unde zahăr la ghipsar?

După consultație mi-a făcut un frumos pieptar din fașe, un fel de opt de care n-am mai scăpat o vreme. Și cornul și eu am rămas fără ghips!

Curtea școlii generale, unde am învățat primele slove, azi arată într-un mare fel! Pe terenul de sport nu mi-aș mai fi fisurat umărul!