S-a întâmplat ieri dimineața, între două reprize de ploaie măruntă, sâcâitoare. O bucată de drum am mers alături de câțiva adolescenți. Purtau geci, hanorace, semn că e greu să te îmbraci adecvat dacă peste noapte brusc se schimbă vremea!

Unul dintre ei n-avea pe el decât un tricou negru, subțire și cu mâneci scurte. Poate că rucsacul de pe spinare îl mai apărea de vântul rece, dar sigur nu transpira!

Un timp i-am pierdut din vedere, apoi i-am revăzut. Trei dintre ei mâncau cu poftă prăjiturele cumpărate de la buticul din colțul străzii. Cel cu tricou negru nu avea pachețel Fornetti. Pe sistemul: ai bani, mănânci. N-ai bani, nu ți-e foame! Toată scena mi-a lăsat un gust amar.

Nu prea aveam ce face. L-aș fi jignit, orice aș fi încercat. Avea o mândrie în ochii lui căprui. Încerca și reușea să-și disciplineze privirea ce mai aluneca spre pachețelele cu Fornetti. Niciunuia nu i-a trecut prin cap să-i ofere și lui o prăjiturică. Omulețul și pachetul. Fiecare pentru el.

Poate că într-adevăr nu i-a fost foame. Nu arăta ca un mâncău, poate ținea regim, deși părea tras ca prin inel….Poate că lecturile mele, imaginația mea prea bogată sunt de vină. Poate că se grăbea doar să ajungă la școală și atât. De ce mi-a lăsat un gust amar?