Scrie încet, ca și cum lumea
ar fi o cană de porțelan
pe care n‑ai voie s‑o scapi.
O ține în palme
și o încălzește cu respirația ei liniștită.

Are ochi care prind lumina
din lucrurile mici:
o stradă care îmbătrânește,
o casă care tace,
un om care trece și nu știe
că tocmai a devenit personaj.

Orașul îi răspunde.
Târgu Mureș se apleacă spre ea
ca un bătrân care vrea să fie ascultat.
Îi spune povești cu acoperișuri,
cu ferestre care au văzut prea multe,
cu trotuare care țin minte pașii.

În scrisul ei, timpul nu fuge.
Stă la masă,
își pune paltonul pe spătar
și așteaptă să fie întrebat
ce mai face.

Și ea îl întreabă.
Îl ascultă.
Îl lasă să se așeze în cuvinte
ca într‑un fotoliu vechi,
dar încă bun.

Erika Mărginean
nu povestește despre lume.
O mângâie.
O repară în tăcere.
O pune înapoi pe raft
mai curată,
mai blândă,
mai adevărată.

(Copilot, 26 XII 2025)