Cronicar al zilelor noastre, mi-am văzut de drum. Termometrele arătau cifre mici, cerul senin se lăuda cu un soare promițător, dar fără prea mari șanse în lupta cu frigul.

Imaginea dimineții nu se deosebea cu nimic de restul zilelor. Autobuzele circulau braț la braț, conectând orașul, după cum se laudă cu sloganul lipit pe ele. Copiii au ajuns deja la școală, bunicuțele harnice se întorceau de la piață. Lume multă pe stradă, un du-te vino tăcut al oamenilor robotizați. Parcă ar fi niște străini, deși sunt toți din cartier.

Sunt oameni în vârstă. Își târăsc greutatea anilor pe umeri, cu ochii în pământ. Bătrâni sprijiniți pe cârje, o femeie cu brațul stâng în ghips, cu o plasă în mâna dreaptă urcă hotărâtă pe bulevard. O vânzătoare de la un butic a ieșit la o țigară, așteptând să vină dubița cu marfă.

Privindu-i am impresia că am picat în mijlocul unui joc în care o mână nevăzută mișcă piesele având grijă să nu se ciocnească între ele.

Ajung în dreptul unor magazine unde se pot plăti facturi la utilități. Un roboțel își iuțește pașii ca nu cumva să intru înaintea lui. Ceilalți de pe trepte, așteptând să fie chemați, își strâng rândurile. Așa îmi dau seama că roboțeii ar putea fi oameni.

La un ghișeu, un funcționar, trei clienți. Nu au venit împreună, dar fiecare vrea să fie primul.Se pun la coadă. Unul vrea doar să întrebe ceva, altul scapă pe jos niște hârtii, până să le adune i se ia locul la coadă. Revine, se reface coada. La un moment dat stau toți trei unul lângă altul, la ghișeul cu o crăpătură cât palma pe geam. Bietul funcționar nu-și pierde calmul. Molfăie o bomboană de ciocolată și din când în când zice ceva. Un bătrân și surd nu înțelege. O femeie mai ageră face rocada, cum necum se termină coada.

Un timp e liniște, apoi iar vine un grup, să stai singur la ghișeu, nu cred că are farmec.