De: Erika MĂRGINEAN

Având experienţa duminicilor când somnul mi-a fost tulburat de dangătul clopotelor celor trei biserici din apropierea locuinţei mele, am încercat să-mi fac un obicei din a mă trezi înaintea concertului. Sunt o fire paşnică şi tolerantă, dar după doar câteva ore de somn, să fiu trezită volens –nolens duminica dimineaţa, mă calcă pe nervi! Dacă ar fi Casa Domnului undeva sus pe un deal şi enoriaşii risipiţi pe zeci de kilometri distanţă, aş înţelege că ar fi nevoie de chemarea zgomotoasă la slujbă! Sau dacă nu s-ar repeta chemarea în fiecare duminică exact la aceeaşi oră, exact în acelaşi loc, dacă ar interveni o schimbare în program. Dar aşa? Aproape lipită de blocul de locuinţe, dangătul gros al bisericii ortodoxe ne învăluie venind pe calea undelor. Clopotul bisericii catolice sună ceva mai discret şi cu mult mai devreme ca să-l aud, dar cel al bisericii reformate spre compensare, bate de vreo trei ori dimineaţa şi mai dă un bis şi seara. Boxele lăsate probabil de regretatul poet, ctitor al catedralei din Tudor, nu au fost decuplate încă, din moment ce toată slujba poate fi urmărită de acasă, de pe stradă sau din magazinele din jurul bisericii. Ieri, trezindu-mă înaintea clopotelor, am avut parte de un alt concert. Un clarinet intona o melodie moldovenească în cinstea unui mire fericit, dintr-un bloc împodobit cu baloane alb-albastre la intrare. Conform tradiţiei, alaiul de nuntaşi, îmbarcat în maşini de Neamţ şi Suceava, a marcat momentul claxonând regulamentar. Se dă de ştire, e nuntă în cartier! Abia după aceea ne-am putut întreba, pentru ce bat clopotele?