Data: 26 august 2011

Poetul merită un bust!

De: Erika MĂRGINEAN

Zi de zi

Tinerii se cred nemuritori, ştiu din propria-mi experienţă. Până ce într-o zi vor învăţa să moară, precum, Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!” Nici azi nu cred că se poate muri pe vreme frumoasă! Dar asta e altă poveste. Azi vreau doar să-mi exprim acordul faţă de amplasarea unui bust al poetului Adrian Păunescu, în imediata apropiere a Catedralei din Tudor. Îmi aduc aminte cu plăcere de după-mesele când difuzoarele date la maximum ne chemau din case în faţa betoanelor ce urmau să se constituie în câţiva ani în cea mai frumoasă clădire dedicată slujirii lui Dumnezeu. Se auzea vocea lui gravă, recitând versurile înaintea celui care avea să cânte acompaniat la chitară. Acolo am auzit „Treceţi batalioane române Carpaţii”, cântat în aer liber, ascultat în taină, de multe ori, între cei patru pereţi ai casei, acolo am plâns ascultând versurile atât de adevărate ale poemului „Repetabila povară”…parcă-l aud: „Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând./Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/ Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.” Amănuntul că a citit şi un bileţel trimis de mine, e doar o amintire plăcută. Indiferent ce argumente aş aduce, corul huiduitorilor mi-ar acoperi vocea. Cu toate acestea repet: cel care a adus folkul pe scena improvizată, frumos împodobită prin grija enoriaşilor din cartier, cel care a promovat tot mai mulţi tineri indiferent de naţionalitate, fără a-l judeca pe omul Păunescu, Poetul merită un bust şi nu trebuie dat uitării!