Etichete

, , , , ,


800px-Intrarea_in_CugirAm găsit următoarea ştire într-un ziar de provincie: „Anul acesta, Cugirul aniversează împlinirea a 215 ani de la înfiinţarea primei fabrici de oţel, atestând peste două secole de tradiţie şi valoare, ani care au făcut ca numele oraşului de la poalele Drăganei să fie recunoscut pe multe meridiane ale lumii, fiind sinonim cu calitate, seriozitate şi competenţă”…
800px-CugirÎmi amintesc că se ajungea greu la Cugir, cu trenul trebuia să schimbi la Războieni, la Teiuş, la Simeria…dacă nu ne aşteptau cu maşina în gară, mai aveam de mers şi cu o cursă, un tren cu etaj ce transporta navetiştii. Cuibărit între munţi, oraşul mic şi cochet, tipic muncitoresc, avea un farmec aparte. Începând de la blocul de pe strada Viitorului, bloc ce semăna cu o casă supradimensionată, cu acoperiş de ţigle, cu pod şi pivniţă, soba de teracotă construită în zidul ce despărţea cele două camere, cazan mare cu lemne ce încălzea apa în baie, până la serile dansante vara, în piaţa din faţa cinematografului, toate mi se păreau ieşite din comun. Toată lumea ştia că acolo se fabrică arme şi gloanţe, dar toţi vorbeau de maşini de cusut haine.”Intri în fabrică şi curge luxul după tine”, cu aceste vorbe mă îndemnau să mă angajez şi eu la fabrica unde lucrau unchiul şi verii mei. „Să-mi gat şcoala, apoi mai vedem!”, le răspundeam, sperând să nu am de a face în veci cu fabrica! Îmi inspira teamă. Puhoiul de oameni ce ieşea pe poarta mare a fabricii şi alt puhoi ce intra în sunetul strident al sirenelor, sunet după care se conducea toată suflarea oraşului, îmi făcea pielea de găină.
În zilele de sărbătoare, îmbrăcaţi de gală,tot Cugirul se aduna în piaţă, pe terase, aşteptând să înceapă dansul. Tovarăşii îşi invitau tovareşele la un dans decent, într-o atmosferă tovărăşească, în acordurile muzicii uşoare româneşti, sub cerul liber.În sală rula un film, dacă nu de război, atunci ceva de aventură, cu Winetou,”Lanţul amintirilor”, „Drumul Oaselor” sau „Liceenii”.
Fiind în vacanţă, aveam timp să hoinărim pe dealurile din jur, pe la stână. În iunie se întâmpla să ne bulgărim cu zăpada ce nu se topise încă pe vârful dealului! Şi ce poftă de mâncare aveam după o asemenea excursie! Dulceaţa de caise făcută în casă, franzela albă şi untul proaspăt…parcă le simt gustul şi acum! Uneori ne duceam cu maşina, până la Râul Mare, pe un drum forestier, prin pădure, până la o apă curgătoare şi rece ca gheaţa şi vara. Şi dacă tot aveam maşină, nu se putea să nu vizităm oraşul unirii, Alba Iulia, să facem cumpărături la Sebeş, să trecem pe la Aiud…îmi amintesc că pe atunci pe marginea drumului erau plopi înalţi şi drumurile erau chiar bune…
Au trecut anii, s-au dus vacanţele cu dulceaţa de caise…istoria şi a pus amprenta şi peste oraşul de la poalele Drăganei, dar fabrica a rămas ca să bifeze al 215 -lea an de existenţă!