Stau şi mă gândesc…rememorez ziua când am sunat-o la cabinet şi mă mir şi acum cât de mulţumită am fost când m-a asigurat că după terminarea programului va veni s-o vadă pe mama! Un număr de pe lista ei de pacienţi care îi asigura o parte din veniturile „per capita” şi de care nu s-a mai interesat de trei ani, deşi o ştia cu unele probleme medicale din cauza cărora a fost şi internată.Şi de la care primea de fiecare dată câte o mică atenţie, tocmai pentru a nu fi lăsată uitării.

După cum recunoştea singură, a venit pe jos, la o plimbare, aşa că a şi ajuns la orele opt seara trecute fix! De parcă ar fi venit într-o vizită de curtoazie, a pus câteva întrebări banale după care i-a prescris...Baby calm, ceai pentru copii! Un medicament anti greaţă, nişte vitamine…crezând că e vorba de enterocolită. Urma să o căutăm în a treia zi la cabinet ca să ne dea o reţetă compensată şi în funcţie de cum va evolua boala să mai prescrie ceva medicamente. Bolnavul, oricât de tare ar suferi, văzând medicul se simte deja mai bine, nădejdea că va fi ajutat îi conferă o stare aproape euforică. Aşa era şi mama. Avea încredere în doamna doctor Popa şi a urmat sfaturile ei. (Numai că dimineaţa, unul dintre medicamente (urma un tratament antihipertensiv) i-a făcut mai mult rău decât bine! Seara deja era la SMURD, noaptea au operat-o şi exact la o săptămână de la tratamentul medicului de familie, nu mai puteam vorbi despre ea decât la perfectul compus!)

Medicul de familie şi-a băgat în buzunar onorariul: plicul cu 50 de lei şi o tabletă de ciocolată, după care, cu sentimentul datoriei îndeplinite radiind pe faţă, a plecat. Aşa cum voi m-aţi întrebat, aşa s-a interesat şi ea de atunci. Mă întreb: oare cum poate dormi? Nu are remuşcări? Înţeleg că nu e Dumnezeu, foarte bine, dar ar trebui să recunoască dacă e depăşită de situaţie, să ceară ajutor. Să se consulte cu colegii…de la SMURD, cu unii care ştiu mai bine…

Oare unde sunt cei care ştiu mai bine? Cei care se pricep şi cărora le pasă de bolnav?