12107081_1478853789111690_5722965128319578636_nO mână de oameni adunaţi în faţa statuii realizată de Izsak Marton, artistul care a reuşit să toarne în bronz spaima, durerea şi solidaritatea unor oameni, comemorează ani de ani, pe 9 octombrie, Victimele Holocaustului. Oraşul îşi duce traiul în ritmul său obişnuit. Concitadinii mei nu prea au  habar cum au ajuns coroanele de flori şi luminările pe soclul statuii, ce caută grupul de oameni păziţi de jandarmi în parcul de pe strada Călăraşilor, colţ cu str. Arany Janos.  Călătorii clevetesc în refugiu aşteptând autobuzul, alţii aruncă o privire  şi trec mai departe. Profesorul Diamanstein Gheorghe, urmat de oficialităţile urbei: prefectul dr. Lucian Goga, primarul dr. Dorin Florea, preşedintele Consiliului Judeţean Ciprian Dobre rostesc alocuţiunile de rigoare. Preşedintele Comunităţii Evreieşti, Ladislau Dub încearcă să explice inexplicabilul, căutând cauzele ce au dus la ororile din lagărele de exterminare. În mai puţin de o oră parcul se goleşte. Care cum poate, ceva mai trişti decât la sosire, câţiva dintre participanţi se îndreaptă  spre fosta şcoală nr. 4 unde urmează să fie dezvelită o placă de marmură în memoria celor 341 de şcolari evrei, deportaţi de pe băncile şcolii. Holocaust.

IMG2024

Fără discursuri policianiste

Îngândurată pornesc spre fosta Şcoală Evreiească. Clădirea şcolii a fost a comunităţii evreieşti, a ajuns în proprietatea oraşului, iar acum se aude că a fost cumpărată de cineva care s-a lăsat cu greu convins să accepte montarea pe zidul clădirii a plăcii comemorative. Cu îngrijorare se gândesc la ziua în care clădirea va fi demolată, pentru că nu ştiu ce se va alege cu  placa, explică preşedintele comunităţii evreieşti, Ladislau Dub. Mă opresc şi mă uit înapoi. La câţiva paşi distanţă Rudi baci se opreşte şi el şi se uită înapoi. După câteva tertipuri, reuşesc să-l fac să mă ajungă din urmă.  Rezemat într-un baston, în ciuda celor nouă decenii ce-l apasă pe umeri,  Rudi baci parcurge neobosit drumul până la şcoală.  Discursuri politicianiste veţi citi cu duiumul, dar tot mai puţini sunt supravieţuitorii care ar putea povesti despre ororile prin care au trecut. Unul dintre ei este Karpelesz Leopold, cunoscut ca Rudi baci. Ştiu că e dureros să-şi amintească prin ce a trecut, dar trebuie spus!  În 9 octombrie Asociaţia Tîrgu Mureş 2021 a depus dosarul de candidat la Capitală Europeană a Culturii. În oraşul nostru  trăieşte o comunitate tot mai puţin numeroasă despre care nu ştim mai nimic…

IMG2009

Întreb şi ascult. Ne mai oprim ca să lăsăm trecătorii grăbiţi pe străduţa îngustă să ne depăşească. Rudi baci povesteşte pe un ton liniştit, de parcă ar fi vorba despre altcineva. De parcă ar povesti o carte pe care tocmai a terminat-o de citit. Când vorbeşte despre părinţii şi fraţii săi, se schimbă lucrurile. Îşi şterge ochii,  face o pauză, gâtuit de emoţie. Apoi continuă. E uluitor de lucid şi coerent. După dezvelirea plăcii luăm o maşină şi îl conducem până acasă. “Ce căldură plăcută e în maşină”, menţionează fără să se plângă că a îndurat răcoarea şi vântul rece stând în picioare vreo două ore şi ceva.

La un pahar de must dulce

Ne ghidează mai ceva ca un GPS până-n poarta casei cu vie şi tufe de tuia tăiate în forme geometrice . Fata cea mică a lui Rudi baci ne invită în sufragerie, se scuză că iarna nu încălzesc camera numai dacă vin nepoţii şi cum tocmai acum a plecat nepoata, e cam răcoare. Ne serveşte cu must făcut de Rudi baci şi un Gerbeaud delicios făcut după o reţetă proprie. Şi povestea continuă.

IMG2016“Am vrut să trăiesc!”

Ne oprim la o fotografie înrămată pe perete. “Fata mea a adus o revistă dintr-o excursie de la Buchenwald. Eram supărat de ce îmi aduce aşa ceva, că doar ştiu ce a fost acolo. De acolo am scăpat”, povesteşte Rudi baci şi ne arată un tânăr cu o găleată în mână undeva în planul doi al fotografiei. “Au venit militarii americani să ne elibereze. Toţi stăteau la poartă, aşteptând noutăţile. Eu am găsit găleata aceea plină cu cartofi fierţi şi altă grijă nu aveam decât să merg undeva să mănânc. Foametea m-a schimbat într-atât încât nu vroiam să-I împart cu nimeni. Extenuat am leşinat şi când mi-am revenit nu mai era niciun cartof”, spune zâmbind. Asta s-a întâmplat pe 11 aprilie 1945, în prima zi de libertate! Nu înţelege cum de a scăpat. “Am vrut să trăiesc”, altă explicaţie nu are.

IMG2044

“Am avut câteva norocuri”

Povestim despre picturile de ce împodobesc pereţii sufrageriei. Vine vorba de copii, de nepoţi.  Apoi revenim la evenimentele petrecute în urmă cu peste şapte decenii. “Aveam 19 ani, eram ca orice tânăr, lucram şi locuiam cu părinţii în chirie la familia Polgar de pe strada Arany Janos. Se simţea îna aer că ceva nu e în regulă, dar nu ştiam ce se întâmplă. Ziarele nu scriau  nimic.  Nu existau  restricţii de circulaţie, au fost unele ciondăneli între tineri de concepţii diferite, dar eu cum nu frcventam astfel de cercuri mă simţeam în siguranţă. Am vrut toruşi să văd ce se întâmplă. M-am dus la sinagogă, acolo pe la intrare era un bilet că nu se fac rugăciuni, să stăm acasă că vor veni după noi. Se zvonea că şefii de la sinagogă au fost duşi la jandarmerie, au fost bătuţi şi intimidaţi, înainte să le dea drumul. La sfârşitul lui aprilie, începutul lunii mai, ne-au zis că ne duc în Ungaria la muncă. Că acolo vom fi în siguranţă. Aveam voie să luăm cu noi 25 kg de bagaje de persoană. Am crezut. Ne-am făcut bagajul, câte un rând de haine, lenjerie…eram săraci, nu aveam cine ştie ce. Dimineaţa am stat în faţa casei şi i-am aşteptat. Au pus bagajele în căruţe, noi ne-am dus pe jos după căruţă.

12087571_948880385167140_1095211017_n

Fabrica de cărămidă, tabără de concentrare

Ne-au dus în ghetoul de la fabrica de cărămidă. Tabără de concentrare. Eram păziţi cu arma mitralieră. Nimeni să nu intre, nimeni să nu iasă din ghetou. După vreo trei săptămâni ne-au dus la gara mare, ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite, vreo 60-80 de persoane înghesuite. Ne-au dat o cană de apă la un vagon de oameni, câte o franzelă. Eram închişi. Într-un colţ al vagonului era un vas pe post de veceu. Bărbaţi, femei, copii la un loc. Unii au murit pe drum. Nu ştiam unde ne duc. Când am trecut peste graniţa Ungariei, am auzit oamenii vorbind că ne-au minţit, nu ne duceau în Ungaria! Nimeni nu ştia nimic. Într-o gară am zărit-o pe mama, ea era într-un alt vagon. Mi-a cerut apă şi nu am putut să-i dau”, şi din nou i se îneacă vocea în lacrimi. Apoi continuă. “Peste câteva zile trenul s-a oprit din nou, s-au deschis vagoanele şi nişte oameni în haine vărgate ne-au gonit din tren, aşa că am rămas şi fără bruma de bagaje. Şi din nou am crezut ce ne spuneau: că mai avem de parcurs 10km, cine nu e în stare să meargă pe jos, va fi dus cu maşina. Aşa că oamenii s-au separat benevol, unii încolonaţi să meargă pe jos, alţii cu maşina, femeile şi bărbaţii separat, copiii  erau scoşi din rând că nu vor putea merge pe jos. Aşa i-au zis şi fratelui meu mai mic. Tata nu avrut să-l lase singur şi a zis în faţa comisiei că nu va fi în stare nici el să alerge 10km, că e bolnav aşa că l-au lăsat. Ne-au minţit. Nu i-a dus nici 100 de metri. I-au executat. I-au ars. Cei care au fost duşi în Polonia au fost tatuaţi, noi care am rămas în Germania aveam ecuson pe piept.

12092486_948880515167127_72985690_nDacă vrei să trăieşti, trebuie să mănânci

Ne-au ţinut la cură de întremare înainte să ne trimită la lucru. Mâncarea era îngrozitoare, ceva fiertură de sfeclă, dar am mâncat. Arătam destul de bine. Cei care veniseră din Ungaria au făcut dizenterie în primele zile, mulţi au pierit. Ne-au zis că cei care se simt obosiţi să ceară un concediu la sanatoriu. M-am gândit să cer şi eu. Eram dezbrăcaţi în pielea goală, treceam prin faţa comisiei, atunci am primit un şut în cur, “ce vrei, puturosule! Du-te la muncă!” Abia pe urmă am realizat că am avut noroc că arătam destul de bine, cei slabi şi bolnavi erau exterminaţi!

Era un medic care lucrase cu dr. Mengele, era din Oradea, îşi făcuse studiile în Germania. El ne-a zis să ne ferim să ajungem la dispensar! Să facem orice ca să nu ajungem pe listele bolnavilor! El ştia ce se întâmplă cu cei slabi şi bolnavi, dar nu-mi venea să cred. Se căuta un autopsier. El s-a oferit. I-au pus în faţă trei cadavre ca să spună care din ce cauză a murit. Aşa a ajuns să afle multe. Erau zile în care ne ţineau închişi în barăci. Atunci erau gazaţi sau arşi oamenii. Când erau prea mulţi, săpau tranşee şi îi aruncau acolo în gropa comună. Nu-mi venea să cred!

12112899_948880495167129_9781362_oCând nu simţi că bătaia doare

În lagăr erau oameni de ordine din rândurile deţinuţilor. Tot felul de răufăcători, dubioşi, condamnaţi au ajuns să fie responsabili. Într-o noapte a fost alarmă aeriană. Lucram la fabrică de kerosen. La ieşirea din lagăr ne numărau, la întoarcere de la fabrică, din nou. După alarmă, unul lipsea la numărătoare. L-au căutat peste tot, l-au găsit într-un târziu dormind pe nisipul cald…din cauza lui toţi am luat bătaie. Când a ajuns la mine, mi-am pus jos lopata şi am zis:  Loveşte-mă! Şi a trecut mai departe. Nu m-a lovit! Iar am avut noroc. Altădată am făcut rost de nişte cartofi pe care îi puneam la copt pe jarul ce aruncau dimineaţa pe lopată. Cartofii îi pescuiam cu o sârmă prinsă de un cui din depozit. Eram zece în baracă. Îi împărţeam cu cei de acolo. Într-o zi ne-au prins că ieşea fum din baracă. A venit un capo care ne-a înşiruit pe toţi şi ne-a bătuit. Dar nu m-a durut!  Iar am avut noroc.

12113001_948880708500441_1782230267_oFugi sau eşti mort

Se controlau periodic barăcile. De teamă că am putea dezerta sau cine ştie de ce. Într-o zi ne-au făcut percheziţie prin toate barăcile. Au strâns pe o o masă lungă acoperită cu un cearceaf alb tot felul de cuie, sârme, bucăţi de metal, considerate lucruri interzise în lagăr. Deţinuţii s-au aliniat pe două rânduri şi noi trebuia să trecem printre cei care dădeau în noi ca în cânepă. Am mers încet până la primii doi apoi am rupt-o la fugă aşa că am scăpat ieftin. Şi iar am avut noroc. Am vrut să trăiesc. Nu-mi explic cum de-am scăpat!

Scrisoare din staţiune

Ne-au dat două cărţi poştale şi un plic cu hârtie ca să scriem celor de acasă o scrisoare. Familia Polgar, gazda noastră chiar a primit scrisoarea mea! Trebuia să scriem că suntem bine, sănătoşi. Dar cărţile poştale nu avea cine să le citească! Cei care veniseră cu noi şi de care ne-au despărţit ca fiind mai puţin rezistenţi, au fost exterminaţi! Cât cinism! Ei ştiau că oamenii aceia nu mai există!

12116614_948880511833794_1761819045_o

Tăcere de ani de zile

Aş mai vrea să aflu multe, îl întreb de ce nu scrie toate astea….Nu am talent la scris!, se scuză, vădit răscolit  de amintirile din trecut. Fată- sa spune că Rudi baci ani de zile nu a vorbit nimic despre lagăr. Nu s-a comportat ciudat. Nu dădea de înţeles prin ce suferinţe a trecut! Apoi când a început să spună câte ceva, odată ajuns până la întâmplarea cu mama…plângea fără să mai poată continua. Ca să încheiem optimist, îl rog să-mi spună cum a ajuns acasă?

Go w12080789_948880391833806_2031548238_nest!

Americanii vroiau să ne ducă spre occident, go west, dar eu şi încă vreo 100 de oameni voiam să venim acasă! În cele din urmă ne-au îmbarcat  în camioane , ne-au adus până la zona ocupată de ruşi, acolo ne-au dat jos că se duc să ia benzină, apoi se întorc după noi. Şi din nou am avut încredere în vorbele lor. Ne-au lăsat acolo. Ruşii au zis să mergem în lagăr că ne aduc acasă! Nu mai voiamîn lagăr, aşa că am pornit pe jos. După multe peripeţii am ajuns acasă, sperând, crezând că am să-mi revăd părinţii, fraţii. Dar nu i-am mai găsit! , astfel îşi încheie povestea unicul supravieţuitor al familiei Karpelesz, Rudi baci, revenit din lagărul morţii.
Erika MĂRGINEAN

publicat în PUNCTUL

holocaustul