800px-Titan_metro_station_2.jpgAm ajuns în Gara de Nord după o călătorie de o noapte întreagă  cu trenul accelerat. Când ne-am instalat în compartimentul de clasa întâi un călător  i-a şoptit celei care l-a condus la tren: „halal călătorie plăcută,  dacă se pune ăsta micu’ să urle!”

Ăsta micu era Alex, juniorul nostru care împlinise frumoasa vârstă de un an  în urmă cu 20 de zile! (Evit să spun „anişor”, pentru că e o tâmpenie, oricât de mic ar fi numărul anilor, un an nu are mai puţin de 365 zile!)

Prima încercare de a-l trimite la Bucureşti „pe cel mai de nădejde tovarăş” din unitatea de transmisiuni a Brigăzii de Tancuri s-a produs atunci  când ar fi fost peste putinţă. Fiind pe timp de pace, fără alte constrângeri din partea unei alianţe decât Tratatul de la Warşovia, dar cum pe acesta îl călcasem deja în 1968, când Ceauşescu a refuzat să intervină în Cehoslovacia invadată de sovietici, cu nişte sticle de votcă  şi un coniac de calitate, plasate acolo unde trebuia, am reuşit să amânăm plecarea.

Tovarăşul astfel caracterizat, de cine altcineva decât de secretarul de partid, executa unul din cele două servicii de 24 de ore pe unitate când a primit ucazul. În vremea asta eu eram în sala de operaţie, la ultimul etaj al celui mai nou spital din urbe, plutind între cer şi pământ sub efectul anesteziei refuzând să mă trezesc în ciuda palmelor administrate cu simţ de răspundere de o asistentă supradimensionată şi la fel de nemiloasă. Tocmai îl născusem pe Alex prin operaţie cezariană…

Amân povestea cu spitalul şi iată-ne peste 12 luni, într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii lui Florar căutând un taxi în faţa Gării de Nord din capitală. Imediat ne-a ochit nea Georgică, jovial,  numai că nu ne-a luat la pupat, de parcă am fi fost rude!

Ne-am îmbarcat în Dacia lui 1300, la care am ajuns cu greu, făcând slalom printre maşini şi bagaje la tot pasul. Nea Georgică şi-a propus să ne prezinte Bucureştiul ziua, luând la rând cartierele, prezentând cu mândrie şantierele  de parcă ar fi avut un merit special că şi aici, şi aici se construieşte, tovarăşu’! În cele din urmă l-am rugat să ne ducă totuşi la adresa din Titan. E drept că n-am mai fost de ceva timp prin capitală, dar vom avea timp berechet s-o vizităm, fiind trimişi „până la terminare”. Suna sinistru, ştiu!

Ne-a debarcat la colţul blocului pe care-l căutam, lângă un gard şi după ce s-a lăsat păgubaş că nimeni nu ştia unde-i strada Soldat Tudor Ion nr. 1, a plecat. Eram chiar în spatele blocului, dar n-am găsit un singur bucureştean care să fi ştiut asta!

Era un bloc turn, părea curat, cu lift care funcţiona şi…cu administrator ca în scenetele de la televizor ce le vedem în Noaptea de Revelion. Nici nu am ajuns bine în apartament că s-a şi prezentat la uşă!

Apartamentul-ce exprimare selectă-era de fapt un hol destul de mărişor, o cameră din care se intra într-o bucătărie minusculă -cam cât o debara la noi şi din care se ajungea într-o baie şi mai mică, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Bucătăria avea gemuleţ ca la baie. Nu încăpea mare lucru acolo decât o masă acoperită cu o muşama înflorată, un scaun de bucătărie, o oală de 20 de litri întoarsă cu fundul în sus pe post de suport pentru reşoul ce slujea pe post de aragaz. Afară, pe pervaz ultimul chiriaş lăsase o felie de capriciu mâncată pe jumătate, lăfăind în ambalajul de la cofetărie, cu linguriţa  găurită din oficiu ca să nu se fure. Se vede treaba  că nu a fost verificată îndeajuns metoda, dovadă că linguriţa găurită a ajuns la etajul şapte şi nu prea găseai cofetărie pe o rază de 50-100 de metri!

Baia? Avea o budă şi o chiuvetă cu duş. Domnie curată faţă de ce aveam să îndur în cazarmă, şi unde mai pui că în ziua în care am ajuns  curgea şi apa caldă! Şi nu un pic aşa, ci  caldă-caldă şi până la ora nouă!

În cameră pe loc de cinste, fiind unicul mobilier, era un pat studio cu bibliotecă incorporată. Sub pat un covor frumuşel făcut sul, pe care l-am şi pus pe jos în următoarea zi, o mască verde contra gazelor lângă gentuţa pe care muncitorii o foloseau pe post de sufertaş, nişte mărunţişuri de-ale gazdei  şi cam atât.

Un covor mare, uzat de nu se vedea ce model avea cândva desenat pe el şi prăfuit de ar fi putut concura cu colbul de pe Luna, însemna toată averea gazdei. Ah, da. Să nu uit. Cel mai valoros obiect din casă era un material flauşat, de un roşu intens ce era agăţat ca o perdea ce despărţea holul de cameră.

Primul lucru a fost să schimb covorul ăla odios cu cel curat de sub pat, să mut flauşatul pe geamul acoperit cu o tentativă de perdea şi să mă lupt cu gândacii! Când am ridicat muşamaua sub care era şi o cârpă înflorată pe masa din bucătărie şi între ele o armată de gândaci, mici, iuţi şi arămii care au luat-o la fugă în toate direcţiile, iar eu am  ţipat îngrozită! Abia pe urmă am realizat că petele de pe pereţii din bucătărie erau hoiturile uscate ale gândacilor de …bucătărie!

Am luat oala de sub reşou şi am îndesat în ea feţele de masă cu gândaci cu tot şi am lăsat să curgă peste ei apa fierbinte-până la ora nouă, seara de la şase curgea din nou  şi cum gândacii nu ştiau să înoate şi nu le prea plăcea nici apa caldă s-au dus pe scurgerea din podeaua băii însoţiţi de îcnetele mele, cu greu suportând o asemenea privelişte.

Periodic şi pe neanunţate, la cele mai nepotrivite ore venea gazda, o femeie arţăgoasă. Trecea ca glonţul prin cameră, aţă până la baie, ca să vadă nu cumva ne-am adus mobila şi-i sechestrăm apartamentul. Făcuse o obsesie din ideea asta, nu ştiu cine i-o băgase în cap, dar n-a urmărit altceva decât să scape de noi cât mai repede!

Asta, până când într-o zi a venit tot aşa pe neanunţate şi s-a instalat în vârful patului de unde nu s-a mai mişcat, deşi noi ne pregăteam să plecăm la tren, pentru o minivacanţă. Am lăsat-o pe pat, unde am găsit-o şi la întoarcere. Biberonul, jucărioarele lui Alex ce căzuseră sub pat acolo au rămas toate, neputând recupera nimic de sub matroana care nu vroia nici bani de chirie, numai să plecăm!

Nimeni nu s-a mai speriat vreodată în aşa hal de noi! Ne-am luat lucrurile şi ne-am mutat!