parjoale.jpgPoate părea oricui o tâmpenie să pleci în lume cu un bebe după tine, având promisiunea unei chirii decente într-o garsonieră!   Chiar  şi cu cheile în buzunar  aducea a uşoară inconştienţă! Cum s-a terminat aventura? A venit gazda, s-a pus pe pat şi nu s-a lăsat dusă de acolo nici cu macaraua! Şase „gealaţi” ne-au adunat bagajele, geamantane, valize, costume în saci de nylon…căruciorul pliabil şi ne-am dus la autobus.

Era o vară fierbinte, cum numai în sudul ţării poate fi, sacul de nylon subţire a cedat, la un moment dat simţeam că prea s-a înmuiat asfaltul de sub picioare…călcam peste costumul de gală!…

Chiar dacă eram o apariţie bizară, bucureştenii blazaţi, toropiţi de căldură nu ne băgau în seamă. Am ajuns în sectorul trei, într-o cazarmă unde ar fi trebuit să stăm doar câteva ore, după care am fi  fost cazaţi  în garsoniera promisă, încă din  prima zi de la sosirea noastră!

Câtă inocenţă! Cum să nu  te gândeşti că poţi fi minţit cu atâta uşurinţă? Şi ce dacă au promis?!

Eram la etajul doi, într-o clădire cu cinci nivele, ca un cămin studenţesc, cu încăperi înşiruite pe cele două laturi ale unui coridor ce se termina într-un balcon minuscul. Scările urcau dintr-un hol de la mijlocul clădirii, cu afişier, drapel şi tot tacâmul. O curte imensă, în faţa clădirii, cu iarbă, iar în spatele clădirii drum cu pietriş, boscheţi şi  plopi înalţi până la cer.

Când am intrat în clădire, părea un loc liniştit, aproape agreabil. În camera unde ne-am instalat provizoriu, erau patru paturi de campanie, o chiuvetă cu oglindă în colţul din dreapta, un dulap gri de fier, o masă în colţul din stânga, câteva scaune de birou, o ladă prinsă de afară pe pervaz era pe post de …cămară, după cum aveam să descopăr a doua zi. Nişte tuburi de neon lungi ca la intrarea în bloc luminau încăperea. Bagajele noastre stăteau înşiruite de la uşă până la geam, gata să fie duse la noua adresă.

Orele treceau şi tot mai slabe speranţe aveam că ne vom muta în ziua aceea, sau măcar  a doua zi. După ora şase curtea a prins viaţă. Se auzeau comenzi scurte, tropăit de bocanci, uşi trântite, voci şi vorbe grosolane cum nu mi-a fost dat s-aud vreodată!

La noi în cameră eraun veşnic du-te vino, după un timp au făcut abstracţie că sunt acolo cu  un copil mic, îşi dădeau drumul la comentarii ca între bărbaţi! Ce se auzea în schimb din curte întrecea orice imaginaţie!

După câteva tentative de a ajunge la baie-mă rugam să nu-mi cedeze vezica! Veceul -cum altfel pe vremea aceea într-o cazarmă- pentru bărbaţi, fără uşă, duşuri rupte, ruginite, un bazin ca o troacă păstra apă pentru veceu şi spălat de mâţă! Aveam să aflu că presiunea apei lasă de dorit, aşa că, pentru orice eventualitate, trebuia să ai rezerva ta de apă!

Norocul nostru că Alex era extrem de cuminte, dacă avea papa bun, nu era problemă cu el. Îşi găsea de lucru.Vizita camerele, revenea cu câte ceva de-ale gurii de peste tot. Trebuia doar să nu-l scap din ochi!

Într-o zi l-am recuperat de la etajul patru! Altă dată rezerviştii se distrau rugându-l să-i dea de mâncare la unul „căzut la datorie”. Mâncare de fasole de la cazan, un delicios papa bun, aşa că după ce el s-a săturat îi dădea şi la nenea care dormea cu faţa la perete!

Repede m-am prins că nu va fi nicio mutare prea curând, aşa că m-am apucat să-mi amenajez „apartamentul” în…cancelaria companiei. Nenea care răspundea de cazarmă -acum pot recunoaşte după atâtea decenii- a fost cumpărat ca să-şi închidă ochii că  sunt doi clandestini  la etajul doi!

Am făcut rost de multe pături colorate, cearceafuri albe, sârme, saltele,  încă o masă, nişte scaune, multe sticle de bere pentru rezerva de apă şi am lucrat de dimineaţa până seara, transformând încăperea de nerecunoscut! Am tras două sârme de-a latul camerei pe care am agăţat cearceafuri, delimitând astfel zona de la intrare în hol, baie şi bucătărie. Cu puţină imaginaţie, căci în realitate altfel stăteau lucrurile.

Pe partea  dreapta de la intrare era baia. O chiuvetă cu oglindă, raft pentru periuţe, deodorant, săpun şi trusă de bărbierit, dedesubt, după o perdea,  o găleată de metal cu capac de lemn croit exact pe măsură, pe post de…veceu. Lângă chiuvetă o măsuţă cu rezerva de apă dedesubt şi cu un lighean deasupra şi ce mai trebuie într-o baie care se respectă!

La mijloc era holul, adică un loc liber, iar pe stânga bucătăria. Frigiderul Fram, mare cât un urs polar, pe care am pus televizorul, un Sirius chiar bunicel cu care prindeam emisiunile de la bulgari! Leca nocce!-Noapte bună!   O masă mare de bucătărie-nu mai ştiu de unde am achiziţionat-o, dedesubt cu tot felul de ustensile şi vase de bucătărie, deasupra …”plita electrică”, a se citi o bucată mare de BCA scobită circular cu şanţuri prin care trecea o rezistenţă, care ajungea cumva cu un ştecher în priză şi pe care găteam nişte bunătăţuri de îi mergea mirosul peste şapte camere!

Dincolo de cearceaf era sufrageria. Masă cu scaune, un pat de fier îmbunătăţit cu saltele de burete acoperite cu pătură roşie cu carouri negre, chiar arăta primitoare. După încă o sârmă cu cearceafuri era dormitorul. Pat matrimonial din două patru de cazarmă lipite laolaltă în mijlocul camerei, pe o parte la perete erau valizele, pe partea opusă pe un dulap de metal răsturnat aveam lucrurile lui Alex.

Cu timpul am adus îmbunătăţiri. Am mai cumpărat câte ceva din  oraş, am mai adus de acasă, am mai primit de la  Lovian. Făcea parte din şirul de compromisuri: Îţi fac rost de o masă, mai dau o pătură, o pârjoală, dar te faci că plouă când vezi că abia târăsc valiza cu merinde! Că şi noi trăim tot de pe piaţă!

După câteva luni…dădeam şi recepţii la „reşedinţa” noastră. Colegii tovarăşului veneau la masă, mai la o cafea, mai la o poveste. Acum aveam frigider, un Fram mare cât un urs polar, pe care am pus televizorul, un Sirius chiar bunicel şi  nu ne puteam plânge că duceam lipsă de musafiri! Uni se jucau cu Alex şi-şi imaginau că-i copilul lor. Subofiţeul Muntean deplângea crunta lui soartă, de a nu fi avut noroc de copii…o boală misterioasă îi răpunea la o vârstă fragedă!

Dimineţile îmi plăceau cel mai mult. După tropăitul extrem de matinal se lăsa liniştea, toată suflarea se ducea la Casa Republicii, pe şantier. Camerele erau închise, ordine şi „deciuplină” domnea peste tot. Lovian prelua coletul cu pahare şi bibelouri primite de la el din localitate de la fabrica de sticlă şi dădea în schimb economiile făcute la merinde în cursul săptămânii.

Cei care se deconcentrau aveau dreptul la hrană rece: pâine, ouă fierte, şuncă sau salam , caşcaval, ardei şi roşii. „Eşti proastă?”-mi-a şuierat printre dinţi dându-mi cu piciorul una pe sub masă, când le împărţeam solda oamenilor la plecare. Cei care erau veniţi de la distanţă mai mare de câteva zeci de kilometri primeau şi foaie de drum şi mâncare. Lovian în schimb nu avea câtuşi de puţin interesul să le dea ceva din ceea ce însemna valută forte şi pe vremea aceea. Am îndrăznit să-l întreb de hrană rece, atâta mi-a lipsit! M-a şi etichetat pe loc şi în seara aceea ne-a tăiat porţia de pârjoale moldoveneşti!