Ieri am trecut pe lângă clădirea ce găzduia cândva grădiniţa de unde am evadat după doar trei zile, pentru a nu mă mai întoarce vreodată! Au trecut un car de ani de atunci, dar încă o am în memorie pe cea care m-a făcut să renunţ la preţioasa educaţie preşcolară!

Şcoala unde am învăţat primele slove e tot acolo, unde a fost şi atunci, doar că pe atunci nu avea decât un număr. Acum are şi nume. Îmi amintesc de scumpa mea învăţătoare, una simpatică la faţă, dar la suflet, precum mărul roşu din povestea „Albei ca Zăpada”…Azi fiind mult mai indulgentă, aş putea spune că nu era decât…selectivă.

Îmi amintesc că eram aşezaţi în bancă după simpatiile învăţătoarei. Într-un fel e firesc să îi aşezi în aşa fel încât să nu fii obligat să ai sub nas o figură antipatică,(deşi vorbim de copii ?!), dar asta era. Eventual dacă era vreun copil ochelarist, era şi acesta acceptat în prima bancă, dar de preferinţă locurile selecte erau rezervate pentru puii de medici şi ingineri. Pe atunci erau destul de mulţi…acum majoritatea sunt…doctori! Cei care stăteau pe locurile selecte aveau tot felul de „funcţii” pe care le exercitau în pauză. Unul verifica dacă ţi-ai adus toate manualele şi caietele pentru ziua respectivă. Altul îţi verifica temele. Iarăşi altul unghiile, altul dacă ţi-ai făcut pantofii, dacă ai batistă, ecuson şi cordeluţă… (nu-i aşa, că sună ciudat, parcă aş vorbi despre o altă planetă?)

Eu am aterizat undeva, mai în spate, chiar ultimele locuri erau rezervate pentru unul-doi ţigănuşi, pentru a păstra echilibrul („români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi”) trebuia să fie câţiva în fiecare clasă, deşi ei lipseau destul de des de la ore.

Îmi amintesc că  nu am primit nicio funcţie. Până într-o zi, când am fost mutată mai în faţă şi am fost numită oficial să ud florile din clasă. Funcţie importantă, neglijenţa fiind vizibilă  în cazul unor ghivece cu flori. Numirea mea a venit după vizita obligatorie la domiciliu. Învăţătoarea mea cea simpatică la faţă a tot amânat vizita, dar în cele din urmă a trebuit să treacă strada şi să ne bată la poartă…Mama a servit-o cu un compot făcut în casă şi au povestit…

După ce a plecat, am aflat că  din vina mea am ajuns în fundul clasei, pentru că la meseria părinţilor am zis că tata ( şef de tren de fapt) încarcă vagoane la gară. Mi s-a părut o meserie fascinantă, mai ales că îi auzeam adesea vorbind despre coletărie şi gară. Despre mama ştiam că lucrează la spital, dar dacă n-a mai fost curioasă, neîntrebată nu i-am spus!  Oricum, dacă pe mama a cunoscut-o acasă, cu tata s-a întâlnit la şcoală! Avea ceva obiecţii învăţătoarea, dar tata i-a zis că de aia m-a dat la şcoală ca să mă înveţe, că altfel ar fi putut să mă ţină acasă! Cred că tata avea deja o idee despre homeschooling!

Asta a fost în clasa întâi, dar nu m-a marcat atât de tare ca educatoarea cea rea şi voluminoasă de la grădiniţă!

Mi-am amintit de toate astea şi sub influenţa unei învăţătoare de culoare, din America, desigur, care a vorbit atât de înduioşător despre experienţa ei la catedră…

Dar pentru asta întorc pagina…Am citit undeva că omul modern nu rezistă la texte mai lungi de câteva rânduri. So…