Pe vremea răposatului, s-a mutat în apartamentul vecin o doamnă simpatică, sprintenă, despre care nu știam mai nimic, la fel cum nu știam mare lucru nici despre cuplul de ingineri care au locuit o vreme lângă noi.

În ziua în care s-a mutat, a strâns toți copiii din zonă ca s-o ajute la cărat câte o cutie, câte un mărunțiș, așa am aflat că vine de la București. Și nu de oriunde, ci direct dintr-o casă de oaspeți a șefului cel mare, unde era administratoare sau așa ceva.

Că avea ceva deosebit față de restul lumii, s-a văzut din gestul ei de a răsplăti copiii cu câte o cutie de cacao adevărată, pachetul ciocolatiu cu navă olandeză pe ambalaj. Tot speram să -i vedem copiii, dar am sperat degeaba. Doamna nu fusese măritată niciodată și nu avea copii.

Nu avea nici televizor, așa că după ce ne-am împrietenit, venea la noi la ”Telecinematecă”. Bătea discret la ușă și apărea cu o ulcică de cafea neagră, frumos mirositoare sau cu un platou de prăjituri pe cât de bune, cu denumiri pe atât de ciudate…”Gogoașa deputatului”, ”Oaspeți așteaptă”, ”Televizor”…Mi se face poftă numai când mă gândesc la ele!

Altă dată ne invita la ea la cafea. Tot apartamentul mirosea a cafea verde proaspăt prăjită. Acolo m-am obișnuit să beau la început cafea cu lapte din cănițe elegante de porțelanuri fine, ca apoi să trec la cafea cu frișcă…și de aici începând am rămas a mare amatoare de cafea! Mirosul cafelei e cel mai fin Channel de atunci!

În mod normal, la vârsta aceea nu ar fi trebuit să beau cafea neagră nici cu lapte, nici cu frișcă. Inka și cicoare de a noastră beam cu lapte, deși preferam ”hrana zeilor” (cacao) cu lapte și corn cu unt!

În apartamentul ei mobilat cu bun gust și mereu strălucind de curățenie, cu mirosul de cafea sau a cremei de față plutind în aer, luam lecții de codul bunelor maniere. Avea un dulap din lemn de nuc în care locul numit ”bar” era rezervat discurilor de vinil. Nu avea televizor, dar avea radio cu pick-up, ceea ce mă fascina. În timp ce ne sorbeam cafeaua exersând să ținem farfurioara cu eleganță sub căniță, fără să ținem degetul mic la distanță ca pe un dușman de clasă, cum vedeam la unele pedante și fără să sorbim cu zgomot, precum nuntașii ciorba, ea ne povestea despre compozitori și opere, schimbând cu dexteritate disc după disc. Prin geamul mare cât un perete, acoperit cu perdele elegante, cu parasolar de catifea roșie ca la teatru, soarele de după-amiază pătrundea curios parcă, să participe la audiție. În fața geamului pe un suport trona o ferigă stufoasă cu frunze lungi, crestate, iar mai la dreapta de ea se înălța ficusul cu frunze groase, strălucitoare.

Mă scufundam cu oarecare respect în fotoliul încăpător, cu brațe largi, tapițate cu mătase-parcă o văd și acum, cu un model ca de pe jocul de cărți, galben pal pe fond verde oliv deschis….Apoi am învățat cum se stă elegant, picior lângă picior, cu spatele drept…pe marginea scaunului, a fotoliului…

Neavând copii și ajunsă la vârsta când ceasul ei biologic o îndemna să se ocupe de nepoți, i-am picat tocmai la țanc.

Și ne povestea pe unde a umblat, ce a văzut, cum a fost cu vaporul prezidențial, cât și cum învăța tovarășa, nu-i adevărat că ar fi fost analafabetă. Cu mult drag povestea despre copiii cuplului prezidențial. Cartierul Primăverii, orașul interzis al românilor, cu barieră păzită de soldat și unde se mai întorcea din când în când, în vizită, la fostele ei colege.

De acolo a rămas vorba: ”Șeful nostru e mai frumos”, concluzia la care a ajuns copila unei familii din cartierul Primăverii, comparându-l pe Ceaușescu, șeful nostru, cu tot felul de șefi de stat, africani mai ales.

Mi-am amintit de fosta mea vecină, de atunci trecută la cele veșnice, grație unor comentarii în care am fost ”avansată” la gradul de ”tovărășică”.

-Fine del primo tempo-