Primul cățeluș de care îmi aduc aminte a fost un ghemotoc alb, descoperit într-o curte undeva la marginea orașului, în iarba verde crescută în voie, ca lângă o casă părăsită. M-am uitat spre ghemotocul alb ce abia se vedea din desișul ierbii, încercând să ghicesc ce-o fi. Apoi am plecat, iar ghemotocul spre surprinderea mea a pornit după mine, păstrând o distanță legală, dar nu prea mare ca după un timp întorcându-mă spre el, să-i pot pune câteva întrebări. Era prietenos , micuț și după un interogatoriu sumar a fost de acord să se urce în plasa mea de turist, fără să protesteze. Era o frumusețe de cățeluș! Pe scurt: l-am furat!

Acasă ai mei nu erau entuziasmați de noul venit, ba m-ar fi trimis urgent să-l duc înapoi de unde l-am luat, dar orele fiind înaintate l-am putut păstra în cameră până a doua zi. Aproape că n-am închis un ochi toată noaptea, cățelul nu-și găsea locul, ba îi era sete, ba făcea pișu , ba îi era foame…cel puțin așa am dedus din comportamentul lui. A doua zi l-am luat cu mine peste tot. La cafea, la lucru, acasă..iar peste noapte l-am dus în uscătorie. Acolo s-a instalat comod peste covoarele vecinei, a marcat teritoriul corespunzător. Venea după mine ca …un cățel. Asculta de ordine, era model, dar clandestin…

Astfel că în cele din urmă am cedat. Am luat cățelușul și l-am dus înapoi de unde-l luasem. Nerecunoscătorul de el, cum l-am pus pe iarbă cum a dat de câteva ori din coadă și a luat-o la fugă spre copiii care l-au întâmpinat cu strigăte de bucurie! Am plecat cât am putut de repede, ca să nu-mi mulțumească cumva că am fost hoț … cinstit!

Următorul prieten, un ciobănesc german mare, fioros chiar, dacă se ridica în două labe aveam aceeași înălțime, își ducea traiul în curtea unde aveam redacția într-o vreme. Îi băga în sperieți pe toți cei care s-au trezit surprinși de apariția neașteptată a câinelui, de altfel pașnic din fire. M-am împrietenit cu el, după ce la prima noastră întâlnire am reușit să nu cad din picioare când și-a pus labele pe umărul meu, venind din spate, prin învăluire, eram pe teritoriul lui, și mi-a suflat în ceafă …Nu știu cum mi-am revenit din spaimă…nu e chiar vis de domnișoară, seara, să te trezești cu un dulău suflându-ți în ceafă! Atât de repede și fără zgomot alerga, că în timp ce mă uitam în stânga el apărea din dreapta ca din pământ! Nu știu cum am supraviețuit, am reușit să-i zic pe nume…asta a fost salvarea mea. A trecut în dreapta mea și m-a condus până la poartă, prin curtea aceea lungă cât o zi de post!

A doua zi am avut grijă să-i dau de mâncare, apoi a prins curaj, a intrat pe hol după mine. Scandalul…nimic nou sub soare. Petiție stăpânului ca să-și lege câinele…apoi i-au făcut un țarc unde ar fi trebuit să stea închis în cursul zilei, dar seara …ieșea și mă conducea aproape până -n stația de autobus! Trebuia să-l rog să se ducă înapoi! Avea niște ochi mari , căprui, inteligenți și zău că l-aș fi luat cu mine…

Apoi ne-am mutat de acolo și nu l-am mai văzut!