Silviu Măcrineanu, ”Omul mare de la Mare” cum e alintat de colegi, a lansat recent o carte, intitulată ”Privirea spre cer”, prin grija editurii Celebris din Constanța. O carte voluminoasă, de 400 de pagini, în care autorul și-a propus să răspundă –măcar în linii mari – celor care l-ar întreba: ”Cine ești? De unde vii? Încotro mergi?”

Volumul născut din regretul de a nu fi avut parte în copilărie de bunici care să-i spună povești, Măcrineanu  vrea să-i lase fiului și viitorilor săi nepoți poveștile despre cei din care se trag. ”M-am străduit să le las urmașilor mei semne despre cei din care se trag. Neam de oameni simpli, care au iubit și trudit pe fața acestui pământ, de o parte și de alta a curburii Carpaților. Și chiar dacă fiul meu până acum n-a manifestat prea mult interes pentru trecut, știu că va veni o vreme când o va face, răsfoind această carte, poate că va găsi răspunsul la cel puțin una dintre întrebările anticilor”, scrie Măcrineanu pe coperta cărții.

Primul capitol e dedicat mamei. Sofița e fiică de baci covăsnean. Fată  frumoasă, de meserie  tractoristă se îndrăgostește  de chipeșul ucenic  brunețel, înăltuț, tare priceput la reparat tractoare,  pe numele lui din acte  Costică Măcrineanu. Pentru că după obiceiul obrejanilor, porecla lui ar fi fost ”Costică a lu Cireașă”. Cu sau fără poreclă, frumușelul tinerel s-a însurat cu Sofița, așa cum a vrut ea, la Sfatul Popular. Pentru că Sofița dacă-și punea ceva în cap, nu se lăsa cu una cu două. Sofița și Costică sunt personajele principale ale povestirilor, chiar și atunci Măcrineanu are rolul principal, prezența celor doi se observă în fiecare frază.

Povestirile continuă cu prezentarea celor din ”neamul  nostru cel frumos”, începând cu al doilea capitol. Și pas cu pas, a se înțelege pagină cu pagină, Măcrineanu ne poartă pe ulițele copilăriei, pe la școli, pe la examene, ne povestește întâmplări de la vinul roșu de Vrancea până la covrigeii de Buzău. Ca într-un carusel sunt redate amintirile, fără a respecta ordinea cronologică cu strictețe. Astfel retrăim cutremurul din 77, când Costică riscându-și viața salvează televizorul Rubin de la cădere de pe măsuța înaltă din cameră, ca apoi să-l revedem pe Băiatul  la 4 ani, mușcat de un câine, iar la zece ani, la tuns.

Capitolul V în întregime e dedicat stagiului militar de 9 luni, Băiatul fiind student la inginerie. Ultimele capitole ale povestirilor ne duc în în Dobrogea, trecând prin prietenia româno-bulgară, întâmplări din viața de adult al Băiatului, de la buticar, la un fel de șef în asigurări.

Toate acestea scrise într-un stil captivant, cursiv, respectând limbajul specific zonelor despre care povestește.

Dar, să nu vă mai rețin! Faceți rost de carte, merită s-o citiți!