Am aflat cu câteva zile în urmă că va fi o transmisiune pe Facebook de la Teatrul German din Timișoara. Cu începere de la ora 18. N-aș fi ajuns la timp, dar printr-o minune, transmisiunea a început cu o oră întârziere, astfel că acum vă pot povesti ce am văzut!

Un canadian, scriitor și dramaturg de 68 de ani, pe nume Morris Panych, un regizor, Radu Afrim, pe care l-am descoperit recent, datorită cronicarului-criticului de teatru, Marius Dobrin și actorii Teatrului German din Timișoara mi-au făcut seara mai frumoasă.

În primul rând decorul (Dragoș Buhagiar), pe care l-am studiat în așteptarea spectacolului, mi s-a părut deosebit de ingenios realizat. (vezi poza).

Acțiunea se petrece în acest decor, parterul casei de pe malul oceanului, în vremurile tulburi din anii 60, la care se fac vagi referiri.

Apariția fetei, Iris, cu replica ”acestea sunt ultimele zile din copilăria mea” în câteva minute ne pune în temă cu răspunsul la întrebarea ”ce a vrut să spună autorul?”

Atât de captivant e jocul actriței Silvia Török, (dovadă că a obținut Premiul UNITER 2013 pentru Debut), încât nu mi-e greu s-o văd pe fetișcana de 10-11 ani. După vorbă, după port, după fiecare gest atent studiat, copiat după comportamentul copiilor, veselia, tristețea, starea de spirit schimbătoare, până și vocea îi dau credibilitate.

Dispariția peștelui auriu pe care Iris îl urmărea rotindu-se în bol, căruia îi vorbea adesea, a marcat-o profund. Crezând în reîncarnare – deși urmează o școală catolică – Iris e convinsă că omul găsit pe plajă, un naufragiat, Mr. Lawrence seamănă izbitor cu Amahl, peștele ei auriu, a cărui viață terminându-se brusc, e aruncat la toaletă!

Chiriașa -o figură ciudată, pe nume Rose și cu voce de bărbat care bea de stinge ca să șteargă mirosul din fabrica de pește, bucurându-se că se poate retrage în camera ei cu mateloții când acostează câte un vapor, tatăl fetei care e veșnic preocupat la biroul său, mama fetei care a scos deja valizele gata de plecare, asigură destulă agitație în casă. De aici doar reîntruchiparea lui Amahl mai lipsea!

Dorința lui Iris ar fi să-și împace părinții…

În cele două ore și ceva spectatorii au ocazia să cunoască gândurile unei fete în pragul adolescenței, să urmărească tot felul de întâmplări, scene mult prea explicite și cu nelipsita goliciune marca modernismului (în opinia mea prost înțeleasă).

De ce spun asta? Pentru că rămân la ideea mea: arta teatrală trebuie doar să sugereze, să-l lase pe spectator să intuiască ce se întâmplă în dormitor. Chiar nu simt nevoia să văd scene de amor sălbatic într-o piesă de teatru! Pentru asta bănuiesc că sunt emisiuni speciale, filme erotice…

Înțeleg că maturizarea fetei, trecerea de la copilărie la adolescență putea să fie accentuată și prin asemenea scene, dar…gusturile nu se discută!

Dincolo de toate astea, rămân jocul de neuitat al fetei și al întregii echipe de actori pe care i-am văzut pentru prima oară, dar recunosc deja și stilul regizorului Radu Afrim! Regizorul de o uluitoare modestie, la sfârșitul spectacolului a fost aplaudat!