Pe la două noaptea am terminat corecturile la revistă. Aveam ucaz să fiu la 9.20 la tipografie pentru a da Bun de Tipar. Telefonul a început să sune când eram deja pe drum. “Vezi că s-ar putea să ai de aşteptat că tipo n-a primit materialul”. Fain.

Maşina 44 m-a dus în vârful dealului, de acolo am luat un 23, la indicaţiile taxatoarei. Parcă toţi ar fi venit în excursie pe Dâmbu, atâţia s-au dat jos lăsând maşina aproape goală.

Un nene moţăia pe scaun, taxatoarea molfăia din pachetul adus de acasă, iar şoferul circula vioi, luând curba cu viteză şi trecând fain – frumos pe lângă staţia de autobus. Că eram la uşă, că butonam de zor, că am întrebat-o pe taxatoarea care se ştergea pe gură, adunând resturile gustării: ” ce se întămplă? Omul nu obişnuieşte să oprească în staţie?” , că între timp am ajuns în autogară, nu avea importanţă pentru şofer!

M-am dus la el. Îl durea în paişpe de revolta mea, fiind încă fascinat de amintirea pasagerei pe care o avea până atunci lângă el în cabină. “Mereţi cu următoarea. Luaţi de pe pod…”

Nici nu putea să înceapă mai bine o zi de weekend în oraşul încins ca un cuptor. M-au enervat peripeţiile, dar mi-au prescurtat aşteptarea la tipo, unde am ajuns cu bine în cele din urmă la bordul unui taxi.

Patroana m-a primit cu o ploaie de flori…Din păcate se terminaseră cele tăiate, iar cele cu ghiveci ar fi fost dureroase, dacă nu aş fi fost pusă în gardă din timp! S-a calmat după un timp, dar nu mai avea acelaşi farmec. Râsul ei cristalin îmi sună încă un urechi! “Mă gâdilă într-un mod plăcut!” ….Ce să-i faci? Oameni suntem, sau nu?

Lecuită de mers cu 23, am luat-o la pas, înapoi spre civilizaţie!

(PS> din perioada antemasca, adică foarte demult!)