Pitit printre dealurile pe care s-au dat lupte sângeroase în cel de- al Doilea Război Mondial, satul meu cu nume de pom fructifer nu era mai mare decât un cartier de la oraș!

Oamenii se cunoșteau între ei, până și învățătorii erau localnici, care după ore mai săpau prin grădină și seara dădeau de mâncare la orătăniile din ogradă. Domnul Pop, de pildă nu s-ar fi deosebit cu nimic de ceilalți spărgători de semințe, dacă s-ar fi aliniat seara în stația de aubuz , așteptând cursa. Și totuși, copiii pe care îi chinuiam acum cu limba lui Voltaire, de la el învățaseră să scrie, unii și să citească, alții doar la a doua, sau la a treia vedere!

Nevasta popii părea o mătușă rătăcită prin școală, dar avea un imens respect față de domnișoarele de la oraș. Uneori mă considera chiar potrivită ca s-o înlocuiesc în clasă, când se ducea la oraș, cu nevasta directorului.

În zilele de cumpărături eram arestată de dimineața până seara la școală. Dimineața mă necăjeam cu niște copii dintre care câțiva abia învățau să țină creionul în mână, cu alți doi-trei care deja știau să scrie, iarăși câțiva care învățau tabla înmulțirii și alții care povesteau faptele de vitejie ale bravilor noștri înaintași, geto -daci. Noutatea pentru mine era că toți acești copii erau în aceeași clasă, în același timp! Ce distracție să-i pui la treabă pe toți, în așa fel încât până scria unul, altul desena, celălalt calcula si iarăși altul povestea ori citea și apoi schimbam rolurile. Poate că nu ar fi fost prea greu, dacă nu ar fi fost atât de timorați bieții copii. Abia aveau curajul să respire, nu să facă vreo minune sau să răspundă măcar! La asta se zice că se auzea și musca de s-ar fi rătăcit vreuna în clasă!

Domnul director, un fiu al satului, vechi combatant și bine hrănit căruia îi cam fugeau ochii după prospătură, s-a însurat cu o olteancă, frumoasă și nerăbdătoare să meargă la cumpărături la oraș. Foarte elegantă, educatoare la bază, a predat un ”furculișion” copiilor până la sosirea mea în școală, de câteva săptămâni ne ocupam doar de ”ierbicidare”!

Duminicile eram de serviciu pe școală. Conform programei școlare aveam activități de educație cultural-sportivă. Trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap ca să prind cursa care mă ducea în satul meu cu nume de pom fructifer și desenam planșe, făceam plan de lecții până la 12 când se termina slujba, de la care nu lipsea niciun copil!

După toamna cea bogată și frumoasă , a venit iarna! Un frig și zăpezi ca la țară, în descrieri duioase și romantice, în casă arde focul…Da, dacă reușeam să-l aprind! După cum era de așteptat, încălzirea se făcea cu lemne în sobă de teracotă. Lemnul nu se aprinde dacă vrei să faci foc cu el, în schimb jarul dacă nu-l păzeai una două sărea prin ușița teracotei periclitând podeaua și amenințindu-ne cu un incendiu.

Copiii erau învățați ca din spirit de sacrificiu să aducă fiecare câte o bucată de lemn de acasă, cu scopul nobil de a încălzi clasa. Nimeni nu mi-a ținut cursuri de aprins focul, dar după slujbă, când trecea domn director ca să mă verifice dacă respect programul, se minuna că stau pe frig? Pe afară e mai cald decât în clasă! Odată mi-a făcut o demonstrație și a făcut un foc de toată frumusețea,- ”ce mare lucru să aprinzi două lemne”-, nu era mare lucru, dar a însemnat pierdere de vreme s-aștept să se stingă până să vină cursa, ca să nu dau foc la școală!

Nu înțeleg de ce le plăcea sătenilor să mă vadă cum mă chinuiesc? Nu le venea să creadă că nu mă prefac, chiar nu știu cum se face focul cu lemne! După ce m-am șmecherit, am făcut rost de benzină, nu a trebuit să vizitez decât doi vecini ca să fac rost de o cantitate cu care puteam arde …ferească sfântul!

Nu încercați asta acasă! N-aș avea curajul nici eu acum să fac o asemenea nebunie, dar pe atunci… am stropit lemnul și era gata focul de tabără!

…..până se încălzește clasa, fac o pauză…