Etichete

, , , ,


Pe vremea când aveam cale ferată, toate drumurile duceau ori pe la Deda, ori pe la Războieni, unde obligatoriu schimbam trenul ca să ajungem la destinație, evitând astfel călătoria cu autobusul.

Destinația cu cât era mai departe cu atât era mai atractivă, pentru că îmi plăceau glasul roților de tren, legănatul ritmic și priveliștea ce se derula în semicerc, mereu alta și tot mai frumoasă cum ne apropiam de munți. De litoral nu mai vorbesc!

Reversul medaliei era că habar nu aveam de localitățile cele mai apropiate de domiciliul meu! Dacă nu aveau cale ferată, gară, iar în haltă nu prea oprea acceleratul!

Nu-i de mirare că de satul unde fusesem repartizată, un sat cu nume de pom fructifer, nici măcar nu auzisem! Am luat harta și am studiat-o cu lupa chiar, dar satul meu nu era de găsit!

Am întrebat în stânga-n dreapta, dar nu am nimerit persoana care să fi auzit măcar de el! M-am dus în autogară și am întrebat dacă există măcar ”cursă” spre capătul lumii. Doar acolo putea să fie dacă nu era pe hartă și nu auzise nimeni de el! Deși se afla cu siguranță la mine în județ!

Ca pentru prima zi, m-am îmbrăcat cu haine de duminică și m-am încălțat cu pantofii făcuți la comandă la casa de Modă, nu orice!

Primul autobus pe care l-am găsit la ora aceea nu mergea decât până în centrul de comună. Am călătorit comod, câteva stații numai, dar destule ca să mă poată studia tovarășii mei de drum, din cap până-n picioare!

Am coborât la indicațiile șoferului, ca să mă urc pe următoarea ”cursă” , care mă ducea un pic mai aproape de destinație. Cu cât ne îndepărtam de centrul de comună, peisajul devenea tot mai pitoresc și natural din cale afară. Numai ce m-am urcat, am trecut printr-o pădure și deja trebuia să cobor că școala mea era pe stânga, iar cursa avea drumul spre dreapta.

M-am oprit lângă o construcție dubioasă ce se autointitula stația de autobus la Fânațe și am așteptat să vină cursa. Eram singura pasageră care aștepta cursa, care a și sosit legănindu-se prin urmele lăsate de un tractor probabil. Eu am rămas pironită pe o palmă de pământ mai solidă, neștiind cum aș putea să scap din noroiul acela extrem de primitor, încălțată cu pantofiori de lac!

A sosit cursa, m-am urcat și mi-am dat seama că eram printre oamenii mei! Veselia lor a fost chiar nedisimulată când i-am întrebat dacă mai am mult de mers până la școala din satul cu nume de pom fructifer?

Vedeți clădirea aceea ? Acolo pe dreapta, prima din stradă pe partea stângă!

Da!

Incredibil! Eram la o aruncătură de băț de școală! Mai bine zis de stația de cursă, unde serile când așteptam să se întoarcă autobusul de la satul cap de linie, în liniștea serii se auzeau sunetele specifice de semințe sparte , câte un Grivei ce lătra la lună și nelipsitele întrebări retorice: ”veniți, veniți?”

Din stație mai aveam de mers vreo 50-100 de metri pe jos, până la școală!

N-au râs chiar tare de mine, dovadă că pățiseră și colegii la fel, sau aproximativ la fel! Nu s-au lăudat, dar nici nu cred că ar mai fi fost cineva care să reușească performanța mea: 26 de km parcurși cu 3 autobuze, încălțată cu pantofiori de lac!