De o săptămână muncesc la reamenajarea unui obiect ce pare să nu mai fie la modă: biblioteca! Din cele șapte rafturi n-am reușit decât jumătate să le sortez. De aruncat încă nu m-am îndurat să arunc ceva. E o muncă imensă și, chiar dacă nu zăbovesc decât câteva secunde la câte un dosar, tot mai trece o zi fără să fi aranjat încă un raft. Cu cărțile a mers mai ușor, chiar dacă unii le consideră aspirator de praf, le păstrez. Cu restul e mai complicat. Mereu dau de ceva interesant. De pildă acest decupaj de ziar:

”Cântecul dezleagă iarăși ziua de noapte. Cântec arcuit peste cascadele albastre ale zorilor din vecinătatea locului de unde orașul își așteaptă răsăritul de soare.

Când orașul a rămas în urmă și cântecul a cedat locul situației tactice, țâșnesc din pământ dealurile și ne picură frunțile cu sudoarea urcușului și a greutății bobinei.

Ne oprim, lăsăm materialele, instalăm centrala, un telefon, apoi din nou pornim la drum contracronometru. Fiecare în direcția indicată de tovarășul locotenent Vasile Mărginean. Firul curge în urma noastră ca un șarpe subțire, nesfârșit.

Îmi iuțesc pasul. E foarte important să mă încadrez în barem. Nu trebuie să mi-o spun de o mie de ori, ci numai atunci când mi se împuținează puterile, când îmi bate prea tare inima, și sunt tentat să o iau mai ușor. Bobinele se golesc una după alta. Gata. Controlez firul. Derulatorul mă anunță strident că am terminat. Data viitoare … ”Alo, aici…” O altă voce îmi răspunde de la celălalt capăt al firului. E momentul celei mai mari satisfacții pentru un transmisionist, pentru un constructor de linii – cablu, pentru un C.L.C.-ist , cum spunem noi mai simplu. Ar trebui să-mi pot privi ochii, dar nu în oglindă, ci în mine însumi, să le păstrez licărirea.

”Strângeți”!

Mă grăbesc. Samarul la piept. Trusa. Telefonul. Arma în spate. Încep să strâng. Îmi sare lanțul de la samar. N-am încă suficientă îndemânare. Îl fixez totuși mai bine. Firul parcă taie locurile pe unde l-am îngropat. Îmi place cum vine pe bobină. Mă împiedic de ceva. Ei și? Nu mă dau bătut, deși abia îmi simt genunchii. Îl văd nu departe pe soldatul Vasile Bisziak. Apoi îi zăresc și pe ceilalți. Andrei Balint, Denes Tarcsafalvi, …Caporalul de la centrală ne face semn cu mâna să ne grăbim. Nu mai avem mult. Câțiva metri doar. Câțiva metri și…

Tovarășul locotenent ne spune că ne-am încadrat în barem. Mă opresc abia acum. Îmi șterg fruntea , îmi ascult bătăile inimii.

….Și din nou cântecul. Cadența ca o întreită lovitură de tobă în pauzele dintre frazele muzicale, pașii noștri, gândurile, sarea de la tâmple și muțumirea.

Soldat Ioan Pintea”