În satul meu cu nume de pom fructifer primăvara a venit mai repede decât la oraș. Zăpada s-a topit și soarele ne îndemna să ieșim din clasă, unde era mai frig dacă nu băgam lemne pe foc, decât ar fi fost afară.

Într-o astfel de zi însorită am decis să ținem ora de biologie și de educație fizică în … natură! Până am urcat dealul pe care s-au dat lupte grele în conflagrațiile mondiale, jur că se putea numi încălzirea pentru ora de sport! Ajunși sus pe un platou am făcut o binemeritată pauză, ca să ne tragem sufletul. Mai ales eu.

Am cules apoi plante pentru ierbar, de la firul de iarbă până la ultima buruiană ce ne-a ieșit în cale. Băieții mai curajoși au prins și câteva gâze pentru insectar. Am studiat apoi copacii ca să găsim Nordul, mușchiul catifelat de pe trunchiul copacilor. Am făcut și câteva schițe, atât de frumos apărea satul ascuns printre dealuri. Toate zgomotele specifice vieții la țară ajungeau la noi în surdină!

Pe o vreme atât de frumoasă, cu un soare promițător de vară caniculară, nu le-a fost greu elevilor mei ca să-mi povestească tot felul de istorioare din folclorul locului. De la distanță am văzut și locul unde și-a găsit sfârșitul un sătean care nu credea că nu e bine să lucreze în zi de sărbătoare. L-a lovit un fulger, acolo sus pe coastă, când aduna iarba. A fost demult, dar locul acela e bine să- l evitați! O fi fost blestemat, așa povestesc bătrânii.

-Noi nu credem în blesteme și din astea, nu-i așa? -i-am întrebat, deși nu ardeam de nerăbdare să calc pe locul acela.

-Nuuu! au răspuns în cor, pe un ton aproape hotărât, intuind că azi nu vom trece pe acolo.

Ca să ne mai înveselim am cântat ”Frere Jaques”, deși era trecut de amiază deja, ora la care nici ”frate Ioane” nu mai dormea. Apoi cu și mai multă voioșie am repetat ”un, deux, trois, nous irons aux bois”, deși ne-am mulțumit cu excursia la liziera pădurii.

Foarte repede au trecut cele 90 de minute și am pornit la fel de bine dispuși către școală. După cum spuneam la oraș încă era zăpadă, așa că eu mai purtam cizmulițele de iarnă. Cu tocuri, nu prea înalte, dar …tocuri. La urcare, m-am descurcat, călcând pe vârfuri, nu era problemă. La coborâre însă…Am întâmpinat niscaiva probleme, mai ales după ce un toc a cedat, apoi și celălalt, aproape instantaneu! Din fericire n-am căzut, dar nici mult nu lipsea. Eram ca pe schiuri!

După ce i-am convins că nu sunt bau-bau, nu mănânc copii și că ar fi bine să ne unim forțele că altfel acolo ne va prinde seara, cei mai vânjoși din clasă m-au prins de mâini, stânga, dreapta, câte unul. Ei fugeau pe lângă mine, iar eu aș fi câștigat slalomul uriaș cât de iute alunecam pe deal în jos, pe iarba proaspătă!

Chiote, râsete, o hărmălaie veselă m-a însoțit până-n drum. Nici eu nu eram lebădă, asta-i cert, la câte un hop mai scoteam și eu câte un țipăt, îngrozită de perspectiva unei căderi spectaculoase.

Partea a doua a aventurii abia atunci a urmat când am constatat că tocurile nu se pot pune înapoi cât ai zice pește. Există un cizmar în sat, dar tocmai e plecat la oraș. Fără tocuri ciczmulițele mele erau bune la schiat, dar la umblat…nu prea.

Și atunci și-a amintit careva copil că are pe cineva în familie care e un vestit dansator de dansuri populare. Joacă în ansamblul de la oraș și are cizme din alea adevărate, de piele neagră, încrețite pe la glezne.

Nu mi-a mai rămas decât să sper șă nu fie plecat și dansatorul la oraș! A dat o fugă copilul, e doar aici prin vecini! Așa spun sătenii, dar pentru un orășean, e” doar acilea”, însemană că mânci o pită până acolo!

Am avut ceva emoții, dar în cele din urmă a ajuns băiatul cu o pereche de cizme zdravene, de piele, încrețite la glezne, în care aș fi putut ateriza din pod, dar pe moment eram salvată!

Am pășit de parcă aș fi avut picioarele în ghips, dar mult mai țanțos decât m-aș fi putut târî cu tocurile rupte!

Și așa am intrat în istoria școlii: în satul cu nume de pom fructifer tovarășa a schiat fără schiuri!