Iernile erau serioase pe vremea aceea. Primii fulgi de nea au căzut prin noiembrie și a tot nins apoi până prin fe-martie, spre bucuria copiilor.

Satul meu cu nume de pom fructifer, ascuns printre dealuri, semăna cu felicitările de Crăciun. Cele străine, că pe ale noastre nu era era decât un Moș Gerilă cu nasul roșu și urarea de Sărbători fericite!

Oficial nu exista Crăciun, dar peste tot domnea o atmosferă de sărbătoare. Moș Gerilă aducea daruri pe care le lăsa sub pomul de iarnă, un brad argintiu frumos îmbodobit cu nuci prinse cu scobitori , cu mere roșii, cu bomboane de salon ( foarte gustoase, deși simple, făcute din zahăr și colorate în roz, galben sau albe, cu un miros plăcut), betele, bucăți de vată pe post de zăpadă, lumânărele mici prinse de crenguțele bradului care uneori, lăsate nesupravegheate, provocau chiar și incendii,

Dealurile din jur, casele, drumurile, totul părea presărat din belșug cu zahăr pudră! Hornurile caselor scoteau fumul drept în sus, semn că Moș Gerilă a lăsat gerul pe la noi. Plutea în aer mirosul de lemn ars, iar în preajma sărbătorilor când într-un colț, când într-altul guița un porc presimțindu-și obștescul sfârșit. Nu mă dau în vânt după mirosul de porc părjolit, dar făcea parte din decor. Cu mirosul de afumătură și mirosul de cârnați de casă crud, afumat… m-am împăcat cu mult mai bine!

Ciudate vremuri! Deși nu exista Crăciun, toți sărbătoreau și chefuiau pe cinste cu ocazia ”sărbătorilor de iarnă”. Poștașii nu pridideau să împartă felcitările cu același text șablon pentru sărbătorile de iarnă! Copiii, tinerii mergeau la colindat, din poartă-n poartă, mai adunau câte un leu, covrigi, cozonaci, nuci și mere. O ceată de copii urca, o alta cobora pe ulițele satului, încercând să nu ajungă deodată la aceeași poartă. ”Ce vedere minunaaaaată!” răcneau cât îi țineau plămânii.

Erau și voci care răsunau frumos în liniștea serii, pe ninsoare, când sunetele erau estompate de plutirea fulgilor de nea. ”Umbla-n jos și umbla-n sus, ca să-l nască pe Isus”…Aceste versuri au căpătat sens abia peste câțiva ani …dar asta – i altă poveste.

După vacanța de iarnă am început trimestrul doi cu forțe noi. În școală frigul se instalase printre ziduri, de multe ori era mai frig în școală decât pe afară. Am învățat să aprind focul în teracotă! Dacă știi cum se face nici nu-i mare scofală! Cu condiția să ai lemne tăiate bucăți potrivite pentru gura sobei, să ai niște vreascuri uscate bine-bine, care se inflamează ușor, să ai chibrituri, un picuț de combustibil și restul merge de la sine. Simplu, nu?

Odată cu primele raze de soare mai îndrăznețe, zăpada a început să-și lase locul pâraielor. A apărut noroiul cel de toate zilele. Și dacă nu ar fi fost cerul atât de albastru și aerul atât de curat, și de n-ar fi ciripit atât de frumos păsările printre crengile copacilor înmuguriți și de n-ar fi lătrat atât de vesel Griveii din curțile vecinilor…poate că aș fi zis că tot e mai bine în lumea cenușie a asfaltului de la oraș!

Dar așa…Pendulam între oraș (unde ajungeam doar ca să dorm) și satul meu cu nume de pom fructifer care începea să mă acapareze cu totul.

De dimineața până seara eram în școală. Desenam planșe, țineam orele mele, ale oltencei, dacă tocmai avea de mers la o ședință la oraș cu toate educatoarele de la județ! La întoarcere avea și botine noi sau ceva bluziță nouă, spre deosebire de mine care nu aveam când să-mi reînnoiesc garderoba.

Copiii ascultau de mine, erau atât de cuminți cum nu prea mai găsim în ziua de azi!

Îmi spuneau colegii că se tem de mine, de aceea stau ca sfinții pe pereți, dar o să văd eu cum se vor obrăznici numai să se obișnuiască mine! Ceva îmi spune că le-am fost dragă, așa cum și ei mi-au fost dragi mie!

Altfel mi-ar fi adus o căciulă plină cu ghiocei de 1 martie?