Din prima bancă, în rândul din mijloc, mă urmăresc doi ochișori negri. Pare să fie cel mai mic din clasa a V-a. Un copil foarte îngrijit, curat îmbrăcat, cu părul negru tuns scurt, cu unghiile tăiate, printre puținii care poartă uniformă școlară…Nu-i lipsește nici măcar batista curată!

E încurajator să ai astfel de elevi. Cel puțin unul, care îți dă puterea de a merge mai departe. De a te trezi devreme, indiferent cât de târziu te-ai dus la culcare și să pierzi zilnic două ore cu naveta. Pe ploaie, pe vânt, pe frig, pe ceață sau sub un soare arzător. Să fii prezent, cu lecția învățată, chiar dacă jumătate dintre elevii tăi lipsesc. Că se duc cu oile! Ori au grijă de un frățior mai mic…Ori vin degeaba la școală, că nu prea se prinde nimic de ei.

Și atunci îl vezi pe mărunțelul acesta din prima bancă. Îi explici lui cum stă treaba cu structura și funcțiile plantelor, cum răspunzi dacă te întreabă cineva ”Comment t`appelles -tu?” .

Și știe. Și răspunde frumos cu propoziție întreagă. Și nu-și uită acasă caietul. Și după el pot repeta și colegii care se prind mai greu. Și uite așa merge mai bine treaba!

Și tot cu el începi vizita la domiciliu.

Am pornit cu autobuzul de la ora 5, ca să cobor la prima stație, în satul unde locuia mărunțelul. A nins toată ziua, zăpada era de o palmă și după cum zic bătrânii, după o așa ninsoare se va lăsa frigul!

Într-o casă la fel de curată și ordonată după cum lăsa de ghicit îmbrăcămintea elevului, am povestit cu mama acestuia. Din vorbă-n vorbă am dat de înțeles că sunt mulțumită de băiat. Bineînțeles că femeia se bucura.

Orele erau înaintate, dar mai aveam de așteptat până să vină cursa. Tot povestind una- alta gazda mea și-a dat seama că de dimineață fiind plecată trebuie să-mi fie foame. Recunosc, a intuit corect.

Protestez un pic, dar cine s-ar abține în fața unei farfurii pline cu ”porcării”? Eu nu. Și urmez ritualul dictat de gazda mea. Un păhărel de tărie ajută la digestie. Încerc să-i explic doamnei că nu obișnuiesc și la foamea mea pe care o recunosc militărește, nu -i nevoie de niciun ajutor, ea insistă și îmi arată cum se procedează cu păhăruțul mic, cu așa zisul degetar!

Repet figura, dar mai bine n-o făceam! Mă arde-n gât de-mi vine să chem pompierii, îmi sar niște lacrimi din ochi și sunt sigură că nu mai am sonor!

Na, să vedeți acum ce poftă de mâncare vă face-spune și-mi așează farfuria mai la îndemână.

Phuuu…licoarea din degetar, derutată și ea, a fugit mai întâi în picioare, apoi a urcat brusc în cap, ca în cele din urmă să se fixeze în burtă! Pâine de casă proaspătă, o felie mare de șnițel, cât un capac de budă -ar zice un scriitor plastic, murătură de gogoșari roșii, castraveți murați, cârnați uscați. slănină afumată…Nu apuc să -mbuc ceva că gazda-mi zice: na acum asta și v-ați vaccinat” Nu vă mai prinde gripa!

Mai dau drumul la un păhărel. Mă pișcă, mă arde, nu e nicio plăcere, cum de pot bea unii atâta, filozofez eu înghițindu-mi lacrimile ce mi apar ca la comandă!

Femeia îmi povestește ceva, nu cred că e de râs, dar brusc mă prinde o voioșie. Discret pipăi lama cuțitului : ”cine a furat tăișul? Cuțitul ăsta nu taie!” Căldura din burtă îmi amorțește parcă picioarele, pleoapele devin cam grele, dar le țin eroic în poziție deschis.

Nicio poveste nu mă mai convinge să mai iau un păhărel! Devin atât de hotărâtă de și eu mă mir.

În sfârșit se apropie ora de plecare. Trebuie să ieșim în stație, nu cumva să ratez cursa.

Aerul curat de decembrie mă pălește în față ca un duș rece. Doar primii pași mergem braț la braț cu tovarășa mea de degetar, că înainte de a ajunge în stație deja își revizuiesc atitudinea și picioarele.

Cap limpede îmi dă de înțeles: n-am să uit prima vizită la domiciliu, asta e cert!