Elevii mei erau atât de cuminți, că se întâmpla să intre careva să vadă, nu cumva suntem plecați, cum de e atâta liniște în clasă? Colegii mei obișnuiau să folosească un ton atât de ridicat de îi puteai auzi de la Fânațe!

Nu știu cum am reușit să-i țin în frâu pe ai mei, fără scandal, fără țipete. Nu mi-am ridicat vocea nici măcar o singură dată! Își ciuleau ei urechile dacă voiau să mă audă! Cred, totuși, că a contat și vârsta mea foarte apropiată de a lor!

În clasa a VII-a mi-am găsit chiar un aliat. Ca un șef de trib, își liniștea colegii dacă din greșeală aceștia ar fi uitat de bunele maniere. Era body guardul meu voluntar. A preluat și greaua misiune de a face focul în teracotă și de a-l stinge seara la plecare. Ar fi putut pleca pe jos, că locuia în satul vecin, dar mă însoțea seara la autobuz și-mi ținea un loc: ”Eu cobor la prima!” Nu se omora cu învățatul, asta știam, dar de la un timp încoace devenise ”privitor ca la teatru”, fără să știe pe ce lume trăiește.

– Rareș, continuă, te rog! L-am trezit din visare.

S-a ridicat unduindu-se în picioare, cu viteza melcului, ca unul tocmai trezit din somn. Habar n-avea despre ce vorbeam. Deși se uita la mine toată ora, de parcă n-ar fi vrut să piardă niciun sunet.

-Îți pun o întrebare ajutătoare. Se pare că n-ai fost atent. Vorbeam despre organul vederii. Care este?

Se uită la mine și nu răspunde.

-Ce culori nu poate deosebi cel care suferă de daltonism?

Colegii lui își ridică mâinile, semn că ei au fost atenți, știu că vorbim despre ochiul, organ al vederii. O fată încearcă să-i șoptească: rrooșuuu. Mă uit la ea și -și lasă capul jos, înghițând continuarea. Rareș se uită și tace.

-Adă-mi carnetul, Rareș!

Se fâstâcește. Nu știe ce să facă, roșu ca racul, nu se urnește din loc.

-Ți-am cerut carnetul! Nu m-ai auzit? Vrei să vin eu să-l iau? l-am întrebat îndreptându-mă spre el. Carnetul era pe bancă. A încercat să-l acopere cu manualul, dar i l-am luat și m-am dus la catedră. Când l-am deschis…am înțeles de ce nu ar fi vrut să mi-l dea. Pe mijlocul paginii, sub cele câteva note de elev mediocru, trona numele meu, scris cu majuscule!

Nu i-am zis nimic, de parcă n-aș fi observat. Am continuat lecția, iar în pauză am șters cele cinci litere, i – am trecut apoi nota de la extemporalul de franceză, reușind să camuflez cât de cât urmele lăsate de ștersături.

Rareș a lipsit câteva zile de la școală, pe motiv de obișnuitul roșu în gât, iar când a revenit, ne-am văzut de treabă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

După atâți ani, îmi amintesc de figura lui, semăna cu Pistruiatul din ”Lumini și umbre”. Nu-mi amintesc cum îl chema, dar știu că stătea în banca a treia de la perete. În banca a doua stătea o fată puternică, aproape mai dezvoltată decât eram eu la vremea aceea, dar paralelă cu tot ce însemna logică, gândire sau cel mai mic efort intelectual. După câteva tentative în care n-am reușit să scot de la ea un răspuns intercalat în întrebare, am promis în fața clasei că mă las de meserie!

Aceste două figuri mi-au rămas întipărite în memorie dintre elevii clasei a VII-a, din satul cu nume de pom fructifer!