Etichete

, ,


Mi-am luat în serios rolul meu de educator. M-am străduit cât am putut să nu pierd cursa, cred că în această perioadă a fost pentru prima și ultima oară când nu m-am lăsat așteptată! Nu e ușoară viața de navetist!

Mă pregăteam conștiincioasă pentru fiecare oră, mai puțin la ”sin-cooo-pa”, acolo și după testul pe care l-am picat cu brio, toată clasa în frunte cu mine, am rămas la audiții muzicale, cântece și prezentarea compozitorilor. Mi s-a părut mai de folos decât ce găseam în manual.

Chiar dacă aveam ore mai ales după-masa, trebuia să plec de acasă mai devreme, adesea pierzând toată ziua pe drum pentru cele câteva ore de predare. Primăvara și toamna a fost bine, dar la începutul iernii când se lăsa o ceață de o puteai tăia cu cuțitul, ca la Vaslui, pe vremea lui Ștefan – vodă, era chiar periculos.

În zonele cu ceață deasă cățiva călători mergeau cu schimbul, cu doi pași înaintea autobuzului și – l dirijau pe șofer ca să nu ne bage în șanț! Autobuzul hălăduia încet, aproape pe loc, de parcă am fi înotat într-o sticlă plină cu lapte!

Apoi a venit ninsoarea! Fulgi mari cădeau neîncetat, acoperind tot satul, lăsând la vedere doar hornurile fumegând și în aerul acela curat și proaspăt toate zgomotele deveneau mai clare.

Lătrau Griveii, guițau purceii și peste aceste zgomote specifice serii apărea claxonul cursei, semn că șoferul nu merge mai departe, la prima curbă se întoarce la oraș. Se întâmpla să aștept la Fânațe să vină cursa de dincolo de deal.

Lupii strigau la lună, de undeva din pădure și în liniștea dintre două reprize de urlete puteam să jur că aud huruitul de motor. Trebuie să vină cursa! Și nu venea! Și lupii continuau să urle și se lăsa frigul. Zăpada începea să scârțâie sub pași și trebuia să am grijă să nu cad pe peticul de patinoar ce am netezit pe sub copertina cât o umbrelă, bătând pasul pe loc.

Abia acum realizez ce curajoasă puteam să fiu! E drept că asta se întâmpla pe vremea când pe aici era ”locul unde nu se întâmplă nimic”, nimic rău, cel puțin.

Pe lângă pregătirea caietului cu planul de lecții, predarea propriu-zisă, ora de dirigenție, caietul în care aveam toate datele elevilor -nu exista GDPR pe atunci-, mai aveam de făcut și vizite la domiciliul elevilor, pentru a cunoaște condițiile, anturajul în care trăiesc. Familia, celula de bază a societății alături de personalul didactic contribuiam la dezvoltarea sănătoasă și pregătirea elevilor pe calea devenirii lor ca oameni de nădejde ai patriei socialiste.

Dacă în prima zi când căutam și pe hartă satul meu cu nume de pom fructifer și nu găseam un singur om care să mă îndrume, de când m-am instalat la catedră aproape zilnic mă opreau părinții elevilor mei pe stradă, în oraș, ca să se intereseze de copiii lor. Ce camere fine de luat vederi puteau să aibă, dacă m-au putut recunoaște după filajul de după perdea sau printre gratiile gardului!

Pe câte un tătic îl recunoșteam după trăsăturile fiilor. Interesant, atâta asemănare! Câte un copil părea un gospodar în miniatură! Cred că nu au avut o viață prea ușoară. În funcție de lucrările agricole și de transhumanța, unii mai și lipseau de la școală.

-Unde sunt…X, Y-întrebam clasa.

-”Toa-șă profesoară raportez, X au plecat cu oile”.

Dacă ar fi zis orice titlu de roman de Jules Verne ( că s-a făcut ”Căpitan la 15 ani”, că a plecat pentru ”Doi ani de vacanță”, ”80 de mile” …) nu m-ar fi mirat atât, ca simplul adevăr! Să pleci cu oile? În loc să vii la școală?!

Uneori uitam că sunt la țară!