Negăsind nicio hartă a județului pe care să apară și localitatea unde fusesem repartizată, m-am dus la autogară. Dacă localitatea are școală, și avea din moment ce eram proaspăt repartizată acolo, mi-am zis că trebuie să existe și un mijloc de transport.

Intuiția mea a fost bună, exista un autobuz, doar că plecase deja la prima oră. Un altul m-a dus până-n comună, la școala cea mare. De acolo am luat un alt autobuz, tocmai trecea pe acolo, așa că m-am dus până la răscruce de drumuri.” Nu mai e mult de aici, puteți merge și pe jos, pe drumul acela pe stânga, apoi la dreapta. Chiar la intrarea în sat, acolo e școala!-m-au încurajat sătenii care și-au continuat drumul spre Fânațe.

Habar n-aveam cum e toamna la țară. Pantofiorii mei de lac negru, făcuți la comandă la Casa de Modă, s-au îngrozit de a dreptul văzând ”asfaltul înmuiat” de tractoare pe care ar fi trebuit să traversăm până la drumul de țară, ceva mai bătătorit. Acolo unde m-a lăsat autobuzul aveam un mic acoperiș deasupra capului, construcția fiind o tentativă de haltă.

În timp ce meditam asupra nemuririi sufletului, a mai apărut un autobuz, pe tăblița de parcurs avea tot un nume de sat necunoscut pentru mine, dar șoferul m-a liniștit că e pe direcție, să mă urc.

Așa se explică cum am reușit să parcurg în acea dimineață de toamnă, 26 de km, în câteva ore, schimbând trei autobuze!

(memories)